Prin urmare, începe criza. Până acum, am înţeles, a fost doar aşa, o boare pe deasupra viilor. Adio, deci, planuri de mărire şi pentru mine: mă gândisem să mă fac şi eu, în fine, profesor plin la facultate anul ăsta, din conferenţiar cum sunt.
Dar acuş, zise el cu glas sfârşit, ridicând un picioruş... acuş nu numai că singurul post de profesor, pe care oricum se băteau j-de mii de inşi, a dispărut, dar şi salariul mi-a scăzut sub 500 de euro, adică am ajuns la un salariu de lector...
Avansez înapoi, cum se vede, ca acel soldat din Salinger care, pe când alţii primeau decoraţii, lui i se luau şi mânecile de la veston. O să ies la pensie, probabil, ca preparator, dar măcar pensia aia o s-o am întreagă (presupunând că TVA-ul n-o să ajungă pe la 75 la sută până atunci). Dar şi asta-i o avere când e omul sănătos.
Ce să mă mai plâng atât? Sunt alţii mult mai amărâţi ca mine. Bietul Dan Diaconescu, de pildă, a făcut şi puşcărie câteva zile. Cu ce-l consolează salariul lui de exact 200 de ori mai mare ca al meu şi din care nu taie nimeni niciun euro găurit? Gândiţi-vă ce ruşine pe bietul om. Cum o să mai dea el ochii de-acum cu vecinii, cu nevasta - dac-o avea-o -, cu el însuşi în oglindă? După o astfel de păţanie rămâi stigmatizat pe veci, nu te mai angajează nimeni...
Sau gândiţi-vă la nefericiţii noştri parlamentari, asupra cărora va plana veşnic suspiciunea de corupţie, de vreme ce ANI a fost castrată pentru totdeauna. Cum să mai trăieşti când toţi te arată cu degetul: uite, nenorocitul, are nu ştiu câte vile şi nu ştiu ce conturi pe nu ştiu unde? Cum te poţi dezvinovăţi, cum poţi să-ţi dovedeşti integritatea când ANI nu te lasă? Avem de-acum patru sute şi ceva de sinucigaşi potenţiali în parlament, asemenea lui nenea Anghelache al lui Caragiale, dacă pricepeţi aluzia. Pe ăsta, mânuitor de bani publici, nu-l controla nimeni, şi bietul om a ajuns să-şi ia zilele de ciudă că nu se poate dovedi om cinstit.
Mă gândeam şi la Dinu Patriciu, pe care l-am văzut ieri la "Naşul": nu arăta a om fericit. Socotisem altădată că acest om a câştigat într-o viaţă mai mult decât toţi laureaţii Nobel de până acum la un loc şi că eu (dar de când am devenit eu un etalon?) ar trebui să scriu literatură un milion de ani ca să câştig cât el. Da, dar cu atât trebuie că suferi mai tare. Pe de-o parte e groaznic să te simţi un mic miliardar marginal, exclus din clubul celor ce cu adevărat contează (la nivelul lui, sunt convins că simte şi el, ca noi toţi, de la Cioran încoace, nedreptatea de a fi român: cum o fi să-ţi întindă Bill Gates sau Warren Buffet o mână moale, uitându- se pe deasupra ta?), pe de alta trebuie să fie angoasantă frustrarea de a nu te putea bucura de viaţă proporţional cu averea. Caligula, în piesa lui Camus, era disperat: nu putea chefui la nivelul puterii şi măreţiei sale. Cuprins de melancolie, dorea luna de pe cer. Dar luna (tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte) nu se putea cumpăra cu bani şi nici nu putea fi cucerită prin arme.
Ei, dar să fie toţi ăştia la ei acolo. Ce tot mor eu de grija altora, precum câinele de drum lung? Are cine să se ocupe de ei. Cu deosebită stimă şi mândrie am citit zilele trecute că se reînfiinţează Partidul Comunist Român, partidul celor ce muncesc de la oraşe şi sate. Chiar se simţea nevoia. Există atâţia imbecili în România, şi nu era democratic să nu fie şi ei reprezentaţi pe eşichierul politic. Trei-patru intelectuali ultra-roşii, din ăştia cu fiţe, cu lecturi din Foucault şi Lacan, cu seringa-n vână şi cu tricouri pe care priveşte în zare marele Che, nu erau de-ajuns. Graiul lor cu-ndemnuri pentru vite nu ajungea până la masele obidite.
Comuniştii reali vor fi iarăşi ce-au fost şi mai mult încă. Am citit manifestul lor: mai tare decât ale lui André Breton! Aflăm din el, în fine, ce este stângismul: ceva ce pune omul deasupra banilor şi nu banii deasupra omului. Corect, mai ales dacă omul stă pe un sac de bani. Oricum, ţineţi minte numele lui Constantin Rotaru, băiat de mare viitor. Vor tremura, curând, bogaţii la auzul ieremiadelor sale.
Conform vechii zicătoare "Toate bubele-alea rele/ Drept în fundul babei mele", nu puteam avea criză, inflaţie, inundaţii catastrofale fără să avem, în aceeaşi lungă vară fierbinte, şi Partidul Comunist, ca să ajungem de batjocura proletarilor din toate ţările.
Drag cititor, sunt convins că ai dedus deja, din glumele mele căznite, că de fapt nu-mi arde de glumă. Că gluma s-a îngroşat şi că nu mai e de glumit. Că, vorba lui Caragiale, noi am râs destul: de-acum copiii noştri vor plânge.