În copilărie nu ai nevoie de motive să râzi. Iar kestia asta se cam uită odată cu trecerea timpului.
Un Abarth 500 îţi redă în maximum 30 de secunde această stare priceless. Am început să cred în ultima vreme că şi obiectele, fără a pune la socoteală religia şi moonwalkul, reuşesc uneori să îi facă pe oameni să fie mai buni. Sau măcar mai drăguţi. Sau mai indulgenţi.
De când scriu la "Top Gear" şi mă tot depravez cu drive-tests, m-am convins că unele maşini te pot ajuta să te extragi totalmente din contextul general, în care toată lumea înjură, spumegă şi boxează cu bâte de baseball inscripţionate cu tricolor. Recunosc fără înconjur că am o slăbiciune pentru Fiat 500 şi cred că această maşină ar putea face lumea mai frumoasă, mai destinsă, mai zâmbitoare - indiferent de cât de neplăcut arată peisajul.
Pentru cei care au deschis mult prea târziu televizoarele, Abarth e tunerul oficial Fiat, un brand cu fani care ar bloca autostrada pentru pasiunea cu care nişte italieni demenţi au făcut din Scorpionul Negru un tatuaj perfect. De aici pleacă şi paradoxul, pentru că această buburuză reuşeşte să frângă cele mai nemiloase inimi. E probabil acelaşi principiu care face ca unii malaci înspăimântători să aibă câini foarte, foarte mici.
Am doi prieteni cascadori, genul relaxat şi subţirel, pasionaţi de kickboxing, sărituri în cap de oriunde, inclusiv de pe cai, şi aşa mai departe. I-am plimbat pe rând cu Abarth 500, varianta de 135 de cai, adică ceva soft, la 900 kg.
Primul s-a dat jos după cursă şi nu şi-a schimbat zâmbetul larg timp de vreo 20 de minute.
Al doilea a facut mişto de kestia asta, dar a trebuit să îşi ceară scuze mai târziu, pentru că a ieşit din maşină în aceeaşi stare. Adică o combinaţie între cea mai simplă formă de fericire, genul pe care îl experimentezi când te bucuri de nisip şi mare - şi ceva mai complex, ca şi cum ai trăi într-un remix cinematografic, alături de Brigitte Bardot, Mastroianni, Louis de Funès, Jacques Tati şi orice alte repere care te trimit la senzaţia de vacanţă perpetuă, într-o lume frumoasă, inocentă, sub un soare cald şi bun.
În plus, nimeni nu te ceartă dacă spargi un geam cu mingea. Varianta esseesse, de 160 de cai, are un sound răguşit, ca al maşinilor de curse din anii ’60, ca o voce de dizeuză măcinată de băutura, undeva într-un background fellinian. E adevărat că se simt cei 25 de cai suplimentari, dar bucuria nu se hrăneşte numai din asta. Mai sunt detaliile de design retro, funcţionalitatea şi simplitatea lor, greu de regăsit la un Mini, de exemplu, şi sentimentul că nişte tipi care se pricep la maşini au construit o jucărie cu care să se distreze şi altundeva decât în sufragerie sau în parc.
Există maşini a căror frumuseţe te izolează de lume, ca un glob de cristal. Abarth 500 te ajută să redescoperi frumuseţea din jurul tău, pentru că te deschide, te face mai îngăduitor şi mai atent la lucrurile mici pe care de obicei le pierzi din viteză sau în nesfârşitele nemulţumiri despre care vorbesc toţi şoferii. Şi e senzaţional să simţi că atunci când apeşi pedala poţi să chiui, fără să simţi că faci ceva ilegal, indecent sau care îngraşă. E ca atunci când savurezi ceva care îţi place, încerci să amâni cât poţi ultima linguriţă.
Sigur că am scârţâit o vreme pe Transfăgărăşan, dar a trebuit finalmente să accept îndemnul hedonistului din mine: las-o încet, deschide geamurile, opreşte muzica, ascultă vântul şi motorul, nu te grăbi, dilată clipa.
Iar actul magic se petrece: importanţa destinaţiei sau a drumului îşi recapătă firesc locul secundar, singurul lucru care contează cu adevărat rămâne călătoria. Mă uit din când în când la televizor, pe net, în trafic şi orizontul e plin doar de spume şi riduri de expresie ucigaşă.
Un program social de trimis populaţia pe serpentine nesfârşite poate ar mai relaxa situaţia, având în vedere că în weekend încă se dau lupte grele pentru un loc de parcare la Ikea. Iar cu Abarth 500, călătoria e foarte indicat să dureze oricât. Grazie!