Ai noştri sunt cei mai buni din lume. Serios, fără glumă sau exagerare. Iar vestea că nişte români sunt cei mai valoroşi din lume, în condiţiile în care sunt temeiuri să ne îndoim adesea de faptul că suntem în stare - în general şi generalizând - de ceva bun, trainic şi prin urmare pilduitor, ne gâdilă în mod plăcut orgoliul naţional.
Performanţa e cu atât mai remarcabilă cu cât a fost obţinută prin muncă onestă şi, unde mai pui, crâncenă. Am răsfoit presa sportivă cu nesaţ ("Gazeta" i-a ales pe dublii noştri campioni mondiali la caiac-canoe drept subiect principal) şi am aflat că Alexandru Dumitrescu şi Victor Mihalachi vâslesc zilnic, în medie, 40 de kilometri.
Pentru a atinge aceste rezultate, echipajul românesc de canoe dublu îşi stropeşte pagaele cu transpiraţia provocată de un efort pe care un fotbalist, să zicem "Prinţul" dinamovist Adrian Cristea, nu-l va atinge. Nici măcar dacă va cumula distanţa alergată pe teren cu cea parcursă prin cluburi pe urmele Biancăi Drăguşanu. Iar bătăturile din palmele tandemului Dumitrescu- Mihalachi n-au nicio şansă să treacă după ce băieţii s-au suit de două ori pe cea mai înaltă treaptă a podiumului de la Poznan.
Urmează, imediat, Mondialele universitare şi, în curând, Olimpiada de la Londra - pentru cineva care se antrenează vreo zece luni pe an, 2012 nu e chiar mâine, dar poimâine e sigur.
Un merit incontestabil în afirmarea celor doi campioni mondiali îl are şi Ivan Patzaichin, una dintre marile minuni ale Deltei noastre. Legenda sportului universal i-a adus împreună sub culorile dinamoviste. Restul l-au făcut cei doi tineri, ambii sub 23 de ani. Ca un detaliu de culoare regională, în cea mai iute canoe din lume s-au suit un băiat din Ştefeştii de Prahova, adică Dumitrescu, şi unul din Floriţoaia Veche, adică Mihalachi. Dacă veţi căuta această din urmă localitate pe hartă, o veţi găsi peste Prut, în raionul Ungheni.
Mihalachi e român toată ziua. Are nu numai acte şi cetăţenie în regulă, obţinute după multe drumuri făcute de Patzaichin, ci şi o atitudine care demonstrează că simte româneşte - pe podiumul din Polonia, în timpul intonării imnului nostru, şi-a ţinut mâna dreaptă la inimă. Acest sportiv s-a apropiat de o disciplină similară caznei dintr-o pornire înduioşătoare: "Vroiam măcar să mă învăţ a înota".
În cazul în care mai aveaţi vreun dubiu, exprimarea lui demonstrează că provine dintr-o ţară unde peste o treime dintre cetăţeni afirmă că românii îi consideră inferiori. Aşa rezultă din sondajul de opinie dat publicităţii de Institutul de Marketing şi Sondaje IMAS Inc, Chişinău. Din acelaşi sondaj, mai aflăm că 34% dintre respondenţi cred că românii se comportă arogant atunci când discută cu moldovenii.
Mi-ar fi plăcut să pot taxa aceste mentalităţi şi să le consider false. Din păcate, ele exprimă nişte adevăruri din categoria celor care nu convin nimănui. În fond, eu însumi am dat apă la moară unor astfel de concluzii.
N-am să cred niciodată o tâmpenie cum ar fi faptul că cineva e superior altuia doar datorită locului în care trăieşte. Însă, în privinţa aroganţei, am ce să-mi reproşez. Îmi amintesc că m-am amuzat odată, remarcând numele sub care se distribuie pâinea cea de toate zilele a românilor de peste Prut, cea produsă de Combinatul de Panificaţie din Chişinău. Îi zice "Franzeluţa". Interlocutorului născut în Basarabia nu i-a căzut deloc bine chicotitul meu şi mi-a servit imediat un contraargument: mai bine un diminutiv caraghios, dar care e în limba română, decât ca la "voi", unde toate firmele au denumiri străine!
Ce-i drept, e drept: la noi pare cumva arhaic să mai punem nume româneşti firmelor, care, oricum, sunt în proporţie covârşitoare internaţionale. Ştiţi ce vreau să spun. Nu mi-e dor, Doamne fereşte, de enormităţi ca Gostat sau Aprozar! Cred însă că azi se mai cheamă româneşte puţine lucruri noi, de parcă ar fi o ruşine să-ţi deschizi o afacere, fie că-i cârciumă, fie că-i băcănie, căreia să-i spui pe limba ta. În fine...
În privinţa inferiorităţii fraţilor noştri de peste Prut în raport cu noi, şi aici ar fi de sancţionat deraierile. Întâmplător, ştiu destule poveşti ale unor "moldovani" şcoliţi în România şi care erau umiliţi sistematic, de la pedagogi până la colegi, deşi erau cei mai buni la învăţătură din clasă. Din fericire, lucrurile au evoluat. Şi la noi, şi la ei. Pe măsură ce trece timpul şi societăţile progresează, fie şi inerent, diferenţele se topesc.
Bunăoară, dacă vă uitaţi în barca medaliaţilor cu aur, nu veţi găsi pic de superioritate ori de inferioritate. Zice Dumitrescu, pentru "Libertatea": "Ne-am potrivit din prima, am tras împreună, simţeam perfect barca, intuiam fiecare cum trage şi aşa am rămas. Comunicăm bine, avem aceleaşi responsabilităţi, niciunul nu este şeful. Aici nu există ierarhii".
În succesul canoiştilor Dumitrescu şi Mihalachi se găseşte nu doar un remediu împotriva unor mentalităţi păguboase din partea ambelor părţi, ci şi o metaforă privind eliminarea micilor deosebiri dintre românii de dincoace şi dincolo de Prut: când eşti în aceeaşi barcă şi tragi în aceeaşi direcţie, lucrurile ies bine!