În ultimele câteva editoriale am încercat să fiu puţin mai conciliant, am pledat pentru nuanţe şi pentru apropierea dintre punctele de vedere active azi în politica noastră.
N-am făcut decât să-mi aprind paie-n cap. Cititorii care s-au exprimat pe forum - şi pe care-i citesc întotdeauna atent şi cu sinceră recunoştinţă - n-au cumpărat proaspătul meu împăciuitorism. Niciodată n-am avut ecouri mai negative. Este pentru mine dovada cea mai clară că societatea românească nu vrea conciliere, că este angajată azi într-un război total, nemilos, care aduce faţă-n faţă suporterii preşedintelui şi suporterii parlamentului. Căci, să fim serioşi: războiul nu se poartă între Băsescu şi Tăriceanu. Cei doi nu boxează la aceeaşi categorie de greutate. Este un conflict între preşedinte şi clasa politică, în care de partea preşedintelui este dreptatea, iar de partea clasei politice este forma democratică în cadrul căreia dreptatea ar trebui să funcţioneze. Prin „dreptate“ înţeleg programul politic care a făcut posibilă condamnarea comunismului, deschiderea dosarelor Securităţii, o justiţie care măcar a-ncercat, prin Monica Macovei, să aducă în instanţă câţiva dintre marii corupţi şi marii vinovaţi din istoria noastră recentă (făcuţi apoi scăpaţi, pe uşa din dos, de următorul ministru). Prin „formă democratică“ înţeleg legitimitatea pe care, oricât de corupt şi de venal, o are parlamentul ca instituţie fundamentală a vieţii noastre politice. Constatăm, prin urmare, că avem de ales între un preşedinte care-ar putea să fie un pic mai democrat şi un parlament căruia nu i-ar strica mai multă clarviziune politică. Iată de ce pledam pentru un efort de conciliere. Ce să faci cu dreptatea când e impusă autoritar? Şi la ce foloseşte o instituţie legitimă când e infestată de corupţie, lipsă de idei şi spirit obstrucţionist?
Înfrânt în referendum (deşi cei ce s-au exprimat au votat iarăşi net în favoarea lui), Traian Băsescu, adevărat Die Hard al politicii noastre, repurtează, iată, aproape imediat o victorie semnificativă în aceeaşi chestiune a votului uninominal, prin decizia Curţii Constituţionale de a declara drept neconstituţionale cele trei articole semnalate de preşedinte, din legea uninominalului, varianta Tăriceanu, pentru care guvernul şi-a asumat răspunderea. Faptul că guvernul şi-a asumat răspunderea, lăsând totuşi articole neconstituţionale în lege, e grav şi ar trebui să aibă consecinţe. Guvernul Tăriceanu ar trebui iarăşi, pentru a nu ştiu câta oară, să cadă. Dar iarăşi nu va cădea, pentru că el e susţinut de clasa politică laşă şi dornică de perpetuarea avantajelor proprii, care-a construit sub el o plasă de susţinere fără de care s-ar fi dus de mult de râpă. Traian Băsescu, triumfător, a profitat la maximum, ba chiar a depăşit, ca de obicei, limitele firescului, care par să-l strângă tare la umeri: s-a apucat să-i scuture cu o energie disproporţionată pe Bogdan Olteanu (e adevărat, un ins absolut penibil, nu doar în postura total nemeritată de preşedinte al Camerei Deputaţilor, ci şi ca simplu cetăţean) şi mai ales pe bietul Cristian Pârvulescu, pe care-l striveşte cu sadismul gratuit cu care un elefant ar călca peste un şoricel. Ca de obicei, în această afacere dreptatea a fost de partea lui Băsescu, care însă nu s-a putut stăpâni să nu dea puţină culoare locală victoriei lui. Doar aşa, ca să mai dea puţină apă la moară celor care-l consideră un mitocan. Într-adevăr, dacă vrem vot uninominal, măcar să-l vrem până la capăt. Dacă vrem să decidem noi, electoratul, cine intră şi cine nu intră în parlament, trebuie să avem control deplin asupra fiecărui nume în parte. Altfel, de ce să nu rămânem la sistemul actual? Cum adică, să alegem doar jumătate dintre parlamentari, iar ceilalţi să ne fie impuşi pe liste de rezervă? Acest lucru vine în contradicţie cu însuşi numele de „vot uninominal“ şi mai ales cu scopul, cu sensul acestei reforme, care este regenerarea clasei politice româneşti. De asemenea, psihologic, faptul este frustrant pentru electorat, care-ar trebui să ştie că şi preşedintele, şi parlamentarii sunt aleşi de el ca să exercite puterea în numele lui şi în favoarea lui. Alegătorul nu trebuie să se îndoiască de faptul (care i-a fost negat timp de patruzeci de ani) că singura sursă de legitimitate a vieţii politice sunt el şi votul său individual, că el are, de fapt, puterea, chiar dacă şi-o exercită doar la patru ani o dată. Partea proastă e că legea va fi trimisă înapoi la parlament şi, dacă nu se-ntâmplă o minune, va zăcea prin cine ştie ce comisii până când o să ne trezim, la alegerile viitoare, tot cu vot pe liste şi tot cu ticăloşi, incompetenţi şi corupţi ca deputaţi şi senatori, pentru încă o legislatură. Nu e deloc greu să ne dăm seama cine e vinovat de această situaţie: acelaşi Călin Popescu-Tăriceanu. Am şi obosit să îi mai număr greşelile şi gafele, de la faimoasa răzgândire încoace. Am şi obosit să-i mai cer acestui om, care s-a agăţat de putere împotriva oricărui bun-simţ şi oricărei evidenţe de incompetenţă, să se răzgândească din nou şi să ne lase odată.