Mircea Mihăieş: "Pe fondul indiferenţei publice, al cinismului triumfător, al aranjamentelor de culise, supranumitului «Anton» i s-au deschis pârtiile pentru a ne păstori încă patru ani".
PSD-ul e un partid plicticos. Şi nu de azi, de ieri. Dacă n-ar fi aşa, zvârcolirile ca pe patul de moarte din interiorul său ar polariza atenţia mass-media şi a omului de rând. Lumea îi cunoaşte, însă, atât de bine, încât singura reacţie a individului normal e ridicarea umerilor a lehamite. Despre aceste progenituri ale nefericirii naţionale nu prea-ţi vine să vorbeşti, cum nu-ţi vine să vorbeşti despre boală şi moarte. Dacă România arată cum arată, imaginea se datorează aproape în exclusivitate blestemului aruncat asupra noastră odată cu apariţia în viaţa publică a lui Ion Iliescu. Fesenismul său contondent n-ar fi fost, însă, posibil fără complicitatea la scară largă a multor indivizi. O tânără profesoară din Banat a surprins cu dureroasă acuitate esenţa lumii bolnave în care ne e dat să trăim: „Românii îi iubesc numai pe cei care vin din aceeaşi mocirlă cu ei. Ferească Dumnezeu să fie în tine niscai creier, valoare, talent sau... har!“.
Ne-am pricopsit cu Iliescu nu din vreo fatalitate istorică, ci pentru că destui români au găsit în el un alibi. N-am să uit cât oi trăi c-a existat în CPUN-ul anului 1990 un moment de cumpănă, când s-ar fi putut bloca accesul spre putere al acestui veritabil monstru. Ştiţi de cine a fost salvat? De nimeni altul decât „parizianul“, „democratul“, „liberalul“ Radu Câmpeanu! Atunci, la masa verde s-a stabilit că vom merge spre dezastru, şi nu spre normalitate. Pentru orgoliul de a intra şi Câmpeanu, el, famelicul, marginalul, mediocrul absolut în „cursa prezidenţială“, am fost vânduţi nemernicilor pentru care lumina ideologică vine încă de la Răsărit, deşi au conturile burduşite cu bancnote tipărite în Apus!
Scenariul e pe cale să se repete şi acum, douăzeci de ani după ce-am fost blestemaţi. De data aceasta, pionul otrăvit nu mai e Radu Câmpeanu, ci un urmaş al său la şefia PNL, Călin Popescu-Tăriceanu. Personajul care s-a trezit, ca la box, în pumni, şi care, deşi groggy, continuă meciul (realitatea e că-l continuă pentru că nu are puterea de a arunca prosopul!), e gata să dea ţara pe mâna pesedeilor, indiferent de ceea ce spune şi crede electoratul. Pe fondul indiferenţei publice, al cinismului triumfător, al aranjamentelor de culise, supranumitului „Anton“ i s-au deschis pârtiile pentru a ne păstori încă patru ani.
Cum jocurile par deja făcute, nu e de mirare că românul preferă să privească scârbit la încleştarea cu deznodă mânt limpede de la 30 noiembrie.
Nici PDL-ul nu va câştiga atât de mult, şi nici pesedisto-liberalii atât de puţin, încât să lase locul vreunei surprize. În ciuda încăierărilor şi accidentelor de parcurs, coaliţia hrănită din umbră cu petro-valută se întăreşte precum betonul. Lucrurile s-au limpezit odată cu bizarul „scandal Birchall“, încheiat cu inutila nominalizare a lui Geoană drept candidat de prim-ministru. E un exemplu briliant al felului în care, în politică, din „parte pasivă“ devii, în câteva secunde de sex politic neprotejat, „parte activă“. Şi invers. Mai ales invers. (Luaţi, vă rog, lucrurile la modul metaforic!) Ca dovadă, scandalul a durat exact cât trebuia să dureze: timpul necesar pentru a pune pe hârtie componenţa unui guvern-ciomag pesedist, dar avându-l pe post de măciulie inertă pe viitorul parlamentar de Ilfov, Excelenţa Sa „Anton“.
Să nu ne mirăm, aşadar, că vom avea în acest an o campanie anostă. Avansul uluitor al tehnologiei va face ca multe episoade ale bătăliei să se desfăşoare exclusiv între „connaisseurs“. Se vor transmite mesaje şi avertismente, se vor produce regrupări spectaculoase, vor urma declaraţii şi para-declaraţii aparent fără sens. Cetăţeanul nu va înţelege nimic, dar trenul trupeţilor victorioşi va continua să ruleze pe linii ferate dinainte stabilite. Personaje pe care le credeam dispărute (precum Ion Iliescu, a cărui recentă declaraţie: „N-am vrut să mă prindă vârsta de 80 de ani ca parlamentar“, ar trebui să figureze în orice antologie a laşităţii acoperite de demagogie!) vor apărea ca din neant, altele vor dispărea cu aceeaşi uşurinţă.
Există, pe această tablă de şah în curs de limpezire, o singură necunoscută: Traian Băsescu. Dac-aş fi adversar al său, m-aş teme tocmai de aparenta sa repliere într-un discurs rece, analitic, detaşat-necruţător, cu atributele unui necrolog al întregii clase politice. Atâta timp cât Traian Băsescu a evoluat în prim-planul scenei politice, într-un one-man show la vedere, inamicii au putut spera să-l anihileze, tocmai pentru că gesturile sale erau, până la un punct, conforme cu logica personajului. Cred că în clipa de faţă asistăm la încă una din metamorfozele prezidenţiale ale cărei consecinţe le vom vedea abia după alegeri. Adică atunci când pentru adversarii săi - care, o spun fără urmă de patetism, sunt şi duşmanii românului amărât - s-ar putea să fie prea târziu!