PATAPIEVICI: "În Nica Leon şi în Ion Iliescu întâlnim două tipuri morale obiective, mai degrabă decât accidentele a două personalităţi accentuate."
La împlinirea a optsprezece ani de la înfiinţarea Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională (CPUN), parlamentul a ţinut să marcheze evenimentul, invitându-i în dealul Casei Poporului pe câţiva dintre eroii momentului.Printre ei, d-l Nica Leon, unul dintre oamenii care, din stradă, au făcut revoluţia - azi, simplu cetăţean. Şi d-l Ion Iliescu, omul care, ca emanat al revoluţiei, a condus România timp de zece ani în calitate de preşedinte ales (două mandate constituţionale şi unul neconstituţional) şi care timp de optsprezece ani a fost în centrul tuturor sforăriilor politice - azi, senator al României. Când cei doi s-au întâlnit faţă în faţă, d-l Iliescu a fost curtenitor şi manierat; d-l Leon a fost mai întâi iritat, apoi agresiv, în cele din urmă bădăran. Motivul? D-l Leon, revoluţionarul, i-a aruncat în faţă d-lui Iliescu, emanatul, că este un criminal - şi l-a înjurat.
Sigur, ieşirea d-lui Nica Leon e regretabilă. Dar acuzaţia, ruptă de înjurătură, îşi păstrează forţa, deoarece, pentru orice om lucid, e cu totul neverosimil ca tocmai omul care a condus ţara atâta timp şi din cea mai înaltă poziţie să nu ştie nimic nici de morţii din Decembrie, nici de mineriade. Cum d-l Iliescu nu este nici un papă-lapte şi nici un prost, rezultă că aceste susţineri sunt minciuni şi tăinuiesc grozăvii. Ceea ce îi exasperează pe oameni ca Nica Leon la Ion Iliescu este că, în ciuda minciunilor, a lipsei de scrupule şi a setei neruşinate de putere, Ion Iliescu se bucură de o respectabilitate care lor le este refuzată, că electoratul îl alege, societatea îl respectă, statul îi conferă demnităţi, iar poporul, aşa minţit şi înşelat cum a fost, îl va jeli în funeralii naţionale. Cum ar putea revoluţionarul de baricadă să se împace cu triumful politicianului de cabinet, care scrie istoria numai în interesul lui şi al tipului său uman, de politician care tranzacţionează totul pentru menţinerea la putere? Nu poate. De aceea e plin de furie, de amărăciune, de resentiment. Iar furia şi resentimentul sunt dizgraţioase. De fapt, în Nica Leon şi în Ion Iliescu întâlnim două tipuri morale obiective, mai degrabă decât accidentele a două personalităţi accentuate, ajunse la conflict personal. Primul tip este al revoluţionarului care a riscat totul şi a pierdut tot. A fost un underdog şi a rămas unul. Al doilea tip este al profitorului inteligent, înzestrat cu cap politic, care a riscat puţin şi a câştigat enorm: este, dacă ne uităm bine, tipul care a furnizat clasei politice de după 1989 cel mai masiv contingent. Acest tip uman a fost bine plasat şi a rămas bine plasat. Primul tip este un perdant al revoluţiei, al doilea este un câştigător. Primul a riscat să devină victimă, din motive care nu au legătură cu interesele ori politica; al doilea a adoptat politici care au produs victime, pentru a dobândi putere şi a-şi satisface interesele. În tot ce face, primul nu se poate împiedica să nu fie apucat, părând un extremist şi un gujat chiar şi când nu este; al doilea îşi construieşte o figură de om cumpănit şi înţelept, părând un moderat chiar şi când comite (sau îi pune pe alţii să comită) acte extreme. Tipului căruia îi aparţine d-l Leon s-ar părea că îi este scris în frunte să fie strident oriunde s-ar duce şi să displacă chiar şi simpatizanţilor. Tipului căruia îi aparţine d-l Iliescu, în schimb, îi este scris să placă (în cele din urmă) chiar şi inamicilor şi să facă faţă onorabil oricărei împrejurări. Primul tip este al revoluţionarilor perdanţi: ieri făceau mitinguri, azi fac greva foamei; agasau ieri, stânjenesc azi. Tuturor ne displace felul strident în care ne reamintesc cât de strâmb s-a aşezat, pentru ei, osia lumii. Al doilea este al câştigătorilor care au devenit politicieni şi care, prin mecanismele democratice de azi, aproape că nu mai trebuie să facă nimic pentru a prospera nelimitat. Aşa i-a împărţit revoluţia română, prin urmările şi vâltorile ei, pe toţi participanţii la ea. Faptul a fost evident, într-un alt registru, în aceeaşi seară, la Realitatea TV, unde au fost invitaţi să evoce experienţa CPUN-ului Ion Diaconescu, Petre Roman şi Cazimir Ionescu. D-lor Petre Roman şi Cazimir Ionescu CPUN le stârnea amintiri duioase şi deveneau sentimentali când îşi aminteau de binele pe care l-au făcut atunci. Ei, atunci, erau puterea, erau FSN-ul, erau Ion Iliescu. Şi aveau numai amintiri plăcute despre această stare de fapt. D-l Ion Diaconescu, dimpotrivă, era pe atunci vânatul, cel fugărit, aparţinea categoriei pe care minerii o ciomăgeau pe stradă, reporterii o denunţau la televiziunea naţională, iar poporul, întărâtat de domnii euforici de astăzi, căuta să o măcelărească pe la sate, când îndrăznea să se arate, în campanie electorală. Ion Diaconescu îşi amintea ura cu care era urmărită pe atunci opoziţia de oamenii lui Ion Iliescu. Oamenii lui Ion Iliescu îşi aminteau ce vremuri frumoase trăiseră atunci, în slujba patriei.
Două experienţe ireconciliabile, un singur adevăr şi un lanţ nesfârşit de complicităţi profitabile.