Vladimir Tismaneanu: "Propaganda antifascista a fost, de fapt, un vehicul pentru manipularea idealismului celor care detestau, din varii ratiuni, barbaria dictaturilor de extrema dreapta".
Una dintre marile inselatorii urzite de propaganda „Stalinternului” era prezentarea URSS drept bastion al „umanismului antifascist”.
La acest joc ignobil si-au adus contributia multi scriitori si artisti legati de aparatul agitatoric condus de comunistul german Willy Munzenberg (Ilya Ehrenburg, Pablo Neruda, Louis Aragon, Egon Erwin Kisch, Bertolt Brecht, Ludwig Renn, Johannes Becher).
Nu contest ca antifascismul era o obligatie morala. In egala masura insa cu anticomunismul. Ceea ce vreau sa accentuez este ca acesti intelectuali au decis sa taca (ori, chiar mai grav, sa minta) in legatura cu universul concentrationar comunist.
Aceste catusi de putin neglijabile adevaruri factuale le scapa din vedere celor care continua sa sustina ca membrii aparatului politic si militar republican, ca sa nu mai vorbesc despre Brigazile Internationale, se situau de partea stangii antifasciste veritabile.
In realitate, chiar si acei intelectuali care erau departe de a subscrie la cauza rebelilor priveau cu disperare geneza unui totalitarism de semn opus. Partizanii democratiei, intre care l-as aminti pe Miguel de Unamuno, asistau neputinciosi la aceasta competitie a intolerantelor.
Participarea directa a trupelor italo-germane de partea rebelilor a facut, desigur, ca franchismul sa fie mult timp echivalat cu o dictatura fascista.
Departe de mine gandul de a absolvi cumva pe rebelii spanioli de abominabilele lor atrocitati - Guernica, intre ele - insa nu vad cum cineva ar putea inchide ochii in fata urmatorului adevar: Falanga a fost rapid emasculata, iar dupa disparitia lui Franco, Spania monarhista a devenit un exemplu de tranzitie democratica bazata pe pactul dintre exponentii fortelor moderate de dreapta si de stanga.
Apoi, sa nu uitam ca internationalizarea razboiului din Spania a fost infaptuita simultan de Hitler, Mussolini si Stalin, ca acesta din urma a starnit furtuni propagandistice menite sa prezinte Uniunea Sovietica drept cel mai de nadejde „reazim al democratiei”.
Malraux, Gide, Romain Rolland, Hemingway, Ehrenburg, Heinrich Mann, Feuchtwanger, Bogza, tot acest almanah de Gotha al stangii intelectuale, au vazut, sau au voit sa vada, in razboiul din Spania, testul vital al rezistentei antifasciste.
Prea putin le-a pasat corifeilor stangii de soarta amicului lor, supervizorul presei republicane spaniole, celebrul reporter al „Pravdei”, Mihail Koltsov, executat in 1940.
Asemeni lor, si poate cu o doza mai redusa de naivitate, multi militanti comunisti s-au implicat in campaniile de sustinere a Republicii Spaniole.
Brigazile Internationale, create din initiativa Cominternului, au cooperat cu comunistii spanioli in operatiile de epurare interna si au cunoscut, la randul lor, consecintele regimului totalitar.
Ar fi nedrept si dureros pentru mine sa neg curajul personal al multor voluntari din Brigazile Internationale, dupa cum ar fi lipsit de onestitate sa nu constat ca, in mod mai mult sau mai putin deliberat, ei au servit ca varf de lance al expansionismului stalinist.
Este vorba de un subiect complicat si cu multe consecinte in plan istoric si uman, in timpul Razboiului Civil nu putini au fost voluntarii care si-au exprimat indoielile legate de monstruoasele inscenari judiciare din URSS.
Volumul „Spania tradata” (Yale University Press 2001) cuprinde documente impresionante despre formele de control si pedepsire utilizate de comisari: de la confiscarea si folosirea in scopuri de spionaj, de catre NKVD, a pasapoartelor interbrigadistilor la demascari si executii.
Ma voi limita aici la a spune ca operatiunile de recrutare erau efectuate de agenti ai Cominternului, ca Tito, in epoca liderul Partidului Comunist din Iugoslavia, conducea Centrul organizatoric de la Paris, in directa colaborare cu Palmiro Togliatti, cunoscut pe-atunci sub pseudonimul Ercoli.
Multi dintre supravietuitorii Brigazilor Internationale au facut cariere spectaculoase in partidele comuniste. Dupa ruptura cu Iugoslavia, unii dintre acestia au fost persecutati, in epoca stalinismului vehement, in statele satelizate din Europa Centrala si de Est.
Este suficient sa pomenesc aici numele lui Laszlo Rajk, executat in 1949, in Ungaria lui Rakosi, ca agent titoist, si a carui reabilitare post-mortem in 1956 a catalizat revolta antistalinista.
In martie 1939 rezistenta antifranchista era complet epuizata, muncitorimea instrainata in raport cu guvernul republican, intelectualitatea ingrozita de ororile comise de ambele parti.
Atunci cand trupele lui Franco patrundeau in Madrid la 28 martie, putini erau cei care isi inchipuiau ca peste numai cateva luni ministrul de externe al lui Hitler, Joachim von Ribbentrop, il va intalni pe Stalin la Moscova si va semna funestul Pact de neagresiune.
Obsedata de arhetipurile ei ideologice, vrajita de fantasme doctrinariste, stanga nu mai era capabila sa articuleze macar un strigat de protest la ceasul cand hienele totalitare se imbratisau in chip obscen.