Mircea Mihăieş: "Am privit întrebător în primele săptămâni, am aşteptat să treacă două-trei luni: degeaba."
În fond, de ce vor ăştia să ajungă preşedinţii României? Ce-i mână în luptă? Ce agendă politică au? Ce soluţii pentru scoaterea ţării la liman? Ce viziuni nemaiîntâlnite? Ei bine, cu toată obiectivitatea şi cu toţii porii interesului deschişi, n-am aflat de la ei decât un lucru: că Băsescu trebuie înlăturat. E - orice am spune - cel mai lapidar program politic din istoria alegerilor mondiale. Până şi al lui Ceauşescu era mai detaliat. Pingelică se străduia măcar să lase impresia că-l doare de soarta universului, de datoriile Lumii a treia, de pacea planetei. Ăştia, doar atât: Jos Băsescu! Mă şi întreb: dacă sunt identici în cuget şi-n simţiri, de ce vorbesc pe-atâtea voci? De ce nuşi caută un purtător de cuvânt? Am scăpa de monotonie şi poate chiar i-ar auzi cineva!
N-am reuşit să captez vreo vorbă mai de Doamne-ajută din gura niciunuia dintre cei trei crai ce şi-au anunţat cadidatura. De la Crin Antonescu n-ai, oricum, ce să aştepţi. Derapajul pe cuvinte (mai nou, a dat-o pe franţuzeasca de baltă, că englezeasca i-a cam rămas la nivelul Cântăreţei chele a lui Ionesco!), fuga de idee şi incoerenţa îl aruncă în cea mai veselă formă de ridicol. Şi totuşi, există o notă reconfortantă în prezenţa lui: un potenţial preşedinte care întârzie de la cea mai importantă întâlnire a partidului e, orişicâtuşi, ceva original în cenuşia noastră lume politică.
În privinţa lui Geoană, ne-am liniştit: el a găsit, în fine, instrumentul care i se potriveşte de minune: lopăţica de plastic. E singura postură cu adevărat convingătoare în care l-am văzut în ultimii ani. Omul era chiar de acolo, de la groapa cu nisip, perfect adaptat şi concentrat asupra complicatei operaţiuni de a umple remorcuţa camionaşului. Era atât de simpatic, încât îţi venea să-i dai un telefon faimoasei soacre-cu-plăcinte, s-o linişteşti, să nu-şi facă griji: Mirciulică a ajuns, în fine, la locul pe care-l merită!
Ceva mai tulburi sunt lucrurile cu Duda. Singurul nostru prinţ (halal!) a îmbrăţişat şi el şlagărul monocord. Mai lipseşte doar să vedem pe afişe că, asemeni Abramburicăi, e garantat de Vanghelie. Până una-alta, constat că un vlăstar al Casei Regale se străduie să înmormânteze monarhia românească mai abitir decât minerii lui Iliescu. Înregimentat până-n ciuboate, vrea şi el lucrul cel nou - Jos Băsescu! -, în loc să-l vrea pe cel vechi: restaurarea monarhiei. E drept, Radu Duda are manere şi replici preambalate, dar asta nu-l face mai puţin odios. A spune că monarhia a reprezentat în existenţa ta doar un „episod” înseamnă a cere, indirect, re-abdicarea Regelui Mihai. N-a făcut-o acum, dar asta nu înseamnă că n-ar face-o dacă soarta lar transfera de la Palatul Elisabeta la Cotroceni.
Comportamentul lui Duda se înscrie perfect pe lunga şi stupefianta pantă a cedărilor pe care s-a înscris, mai ales după anul 2000, familia regală. Duda aplică doar lovitura fatală unui construct a cărui viabilitate a fost dinamitată apăsat, negustoreşte, de înşişi reprezentanţii săi. Nu poţi, ca rege, să te complaci în postùri de precupeţ, n-ai cum să înfigi în sângele albastru roşeaţa de boală ruşinoasă a pesedismului fără a suporta dispreţul celor care te-au susţinut cândva. Duda a devenit, în clipa de faţă, lichidatorul ultimelor speranţe că într-o ţară distrusă de propriile-i zvârcolituri isterice s-ar fi putut instaura decenţa.
Indiferent de personajul care (o spun doar de dragul discuţiei) l-ar dărâma pe Traian Băsescu, veritabilii câştigători ar fi aceiaşi: oligarhii. Adică nesătuii care în ultimii patru ani n-au adunat atâtea averi câte ar fi adunat dacă Traian Băsescu n-ar fi stat cu ochii pe ei. Pentru că dacă e să facem o descriere a perioadei actuale, am descoperi un lucru surprinzător. Şi anume, că deşi corupţia n-a fost stârpită, ea nici n-a mai înflorit la nivelul demenţial din vremea lui Adrian Năstase. Această constatare explică, de altfel, şi ura viscerală a securisto-oligarho-nesătuilor (perfect dublaţi de slugoii din presă) faţă de cel care, având la dispoziţie doar propria voce şi niciun mijloc mai acătării, n-a permis ca România să devină un deşert al deşerturilor.
Din acest motiv, nu mă pot uita la niciunul dintre personajele cărora li s-a încrustat pe creier tatuajul comic „Jos Băsescu!” decât ca la nişte instrumente. Nu are nicio importanţă dacă, în adâncul lor, chiar se cred predestinaţi, salvatori, obamişti ori îngeri. Rolul care li s-a alocat e precis, agresiv şi letal: lărgirea spărturii prin care să circule nestingherită cea mai sinistră combinaţie de lăcomie, nesimţire şi violenţă ce va fi existat vreodată în România. Sigur că pentru asta nu sunt suficiente lopăţica lui Geoană, franţuzeasca lui Crin şi duda lui Duda. Aşa că, mai săpaţi, tovarăşi, mai săpaţi!