„Vă studiez de câteva zile şi constat că sunteţi inteligenţi, informaţi, plini de idei. Aveţi temperament, orientare, planuri. Cum naiba merg lucrurile atât de prost, la o asemenea abundenţă de calităţi?”
Omul din faţa mea e sincer uimit. Are privirea perplexă a celui incapabil să sintetizeze amestecul de deşteptăciune şi iresponsabilitate ce pot fi găsite, într-adevăr, numai şi numai la noi. Suntem un grup de foşti colegi de facultate şi nu ne-am mai întâlnit în această formulă de treizeci de ani. Marea lor majoritate au plecat demult din ţară - în Germania, Statele Unite, Franţa, Israel, Ungaria - şi n-au mai revenit decât sporadic.
Acum, la ceasul depănării amintirilor şi-al nostalgiilor, au răgazul să privească atent în jur. Ce au văzut? În opinia uneia dintre vechile mele prietene, formula dezastrului e alcătuită din două componente: nevroză şi lipsă de caracter.
Nevroza e mai nouă, halucinantă şi agresivă, cu o origine precisă: violenţa de limbaj şi atitudinea grotesc-violentă a emisiunilor de televiziune. În ce priveşte caracterul, ultimii treizeci de ani n-au adus nimic nou. E acelaşi de când neam pomenit pe acest pământ: lipsiţi de demnitate, influenţabili, fără instinctul valorii.
„Sunteţi pe Titanic, dar în loc să vă gândiţi la bărcile de salvare, aţi smuls vâslele şi vă pocniţi cu ele în capete!” - iată cum văd câţiva români plecaţi situaţia din ţară. Aşa e. De la politrucii anonimi din parlament la ultima căzătură din televiziuni, parc-am asista la un ospăţ al canibalilor. Plăcerea de a vedea cum se duce totul de râpă a învins până şi instinctul de conservare.
Inexistenţa unui proiect naţional, obişnuinţa de a improviza la nesfârşit, ura instinctivă faţă de realizările altora, lipsa de respect pentru valoare, admirarea tâmpă a vulgarităţii fac din România acestui moment o ţară primejdioasă. O ţară din care se fuge pe rupte. Promoţii întregi de medici, valuri de politehnişti, cvasitotalitatea celor din industria IT, infirmiere, femei de serviciu, şoferi, sportivi sunt cu un picior dincolo de graniţă.
Fiecare asiatic ori african ce-şi caută un rost pe pământ românesc corespunde fugii disperate din ţară a zece români. Singurii care n-au de gând să plece sunt cei aflaţi la guvernare. De ce? Pentru că acolo unde munca cinstită echivalează cu sărăcia, doar meseria de conducător rentează. Avem, în acest sens, o falnică tradiţie.
Analizând situaţia Principatelor române din secolul al XVIII-lea, Vlad Georgescu descrie un tablou horror, parcă inspirat de stricta contemporaneitate: „Exploatării directe otomane i s-a adăugat şi un jaf necunoscut până atunci în istoria românilor, deşi nici vechii domni, Brâncoveanu de pildă, nu se sfiiseră să practice o foarte apăsătoare politică fiscală. Fanarioţii aduceau însă cu ei o nouă mentalitate politică; termenul de domnie era scurt, îmbogăţirea trebuia făcută repede, scaunul nu se putea câştiga, apăra ori recuceri decât cu galbeni.
Semnificativă pentru noua mentalitate este evoluţia cuvântului chiverneo, care în - seam nă în greceşte a guverna, a administra, dar care a devenit în româneşte chiverniseală. A guverna înseamnă deci pentru fanarioţii secolului al XVIII-lea a se căpătui.” S-a schimbat ceva în cele aproape trei sute de ani de când ţara s-a înscris pe orbita necontenitei „modernizări”?
Tranziţia postcomunistă a înlocuit levantinismul castei bolşevice cu lăcomia aparatului aflat în planul al doilea. Le-a urmat, la nivelul generaţiei tinere de politicieni, o specie şi mai barbară, ahtiată nu doar după îmbogăţire în timp record, ci şi de-o inimaginabilă neruşinare. Nesfârşitul conflict dintre cei care guvernează întru chiverniseală şi majoritatea zdrobitoare a celor ce abia-şi duc zilele a atins cote apocaliptice.
Metodele au evoluat, esenţa a rămas aceeaşi. Astăzi nu mai vine zapciul să-ţi ia ultimul galben din pungă. Acum totul se desfăşoară curat, aseptic, printr-o simplă apăsare a tastaturii, de la diminuarea salariilor la blocarea conturilor din bancă.
În zilele noastre, ministrul finanţelor e o zeitate nemiloasă, programată să reprime şi să pedepsească strângând şurubul cu sălbăticia inchizitorială a inventatorilor „cizmei spaniole.” În rest, obsesia chiverniselii e intactă. O vezi la baronii partidului aflat la putere, dar şi în luciul de nebunie şi neputinţă al celor care, vremelnic, au fost îndepărtaţi de ugerul generos al înavuţirii.
Când un socialist (e drept, ramura criminaliresponsabilă Guevara) precum Ponta porneşte o cruciadă întru salvarea chivernisiţilor ajunşi la pensie, e limpede că în România au fost atinse cotele demenţei sinucigaşe.
Titanicul s-a scufundat demult, dar noi continuăm să ne îmbrâncim unii pe alţii, plini de duşmănie, torpilând şi puţinele bărci care continuă să plutească pe un ocean tot mai nemilos.