Mircea Cărtărescu: „Nu Europa a fost vizată de indiferența generală, ci, evident, clasa noastră politică. La prestația ei din ultimii ani, mă și mir, de fapt, că au mai fost oameni care s-au dus la vot”.
Cum mă aşteptam, am înregistrat la alegerile europarlamentare de duminică una dintre cele mai mari rate ale absenteismului de pe continent. Deşi, dacă-mi aduc bine aminte, cu ani în urmă ne mândream cu procentul cel mai înalt al dorinţei de integrare europeană dintre toate ţările din est.
Nu cred că încrederea în Europa ni s-a erodat de atunci atât de mult încât să justifice masiva boicotare a alegerilor. Sigur că, văzîndu-ne cu sacii-n căruţă, deja primiţi cu chiu, cu vai în Uniune, nu ne-a mai ars prea mult de obligaţiile noastre de membri.
Dar nu Europa a fost vizată de indiferenţa generală, ci, evident, clasa noastră politică. La prestaţia ei din ultimii ani, mă şi mir, de fapt, că au mai fost oameni care s-au dus la vot.
Să recapitulăm rezultatele. Alegerile au fost câştigate de PSD, aliat cu Felix motanul. De zece ani mă întreb cine mai votează cu PSD-ul în ţara asta. Probabil tot ţăranii de la oraşe şi sate, care încă se cred sub tătucul Iliescu, asemenea bătrînei din „Aleea Soarelui”.
Democratizarea acestui partid, ne-o spune experienţa de zi cu zi, n-a trecut de puţin roşu-n obrajii scofâlciţi ai mumiei comuniste. Ca o rădăcină hidoasă, Iliescu stă mai departe la baza PSD-ului, iar alde Năstase şi Geoană nu sunt decât lujerii săi clorotici.
Reacţionare, primitive, gregare, cele două partide aliate au scăpat oricărei reforme şi reprezintă în continuare alianţa comunisto-securistă care ne trage din toate puterile înapoi. „Suntem principala forţă politică din România!”, rostea patetic Geoană la aflarea estimărilor votării. Da, sunteţi principala forţă destructivă şi nenorocirea de două decenii a acestei ţări. PDL-ul mi-a devenit şi el odios din momentul alianţei, la primărie, cu România Mare şi la guvernare cu PSD-ul. Politica e curvă, se ştie, dar sunt lucruri pe care nici doamnele cu pricina nu le fac. Pentru mine, în politică şi în viaţă, important mai presus de orice e criteriul moral. Iniţial o speranţă, un partid care se dorea de elită, cu o doctrină de dreapta care ar fi trebuit să contrabalanseze alunecarea spre stânga a politicii noastre, partidul lui Băsescu, capturat de la Roman, e astăzi unul dintre marile şi usturătoarele eşecuri ale politicii româneşti.
Toţi oportuniştii care n-au mai găsit loc în PSD au venit aici şi au făcut şi aici ce ştim noi cel mai bine să facem: să ne furăm căciula şi pe-a tuturor din jur, să lătrăm, să minţim şi, asemenea unui rege Midas autohton, să transformăm în bâlci grosolan tot ce atingem. Totuşi, în acest partid există, încă (nu ştiu cum or respira în pestilenţa generală), câţiva oameni de reală valoare. Ei fac diferenţa faţă de PSD. Asemenea biblicului Avraam, îmi vine să rog şi eu îngerul să cruţe acest partid pentru cei câţiva drepţi ce trăiesc în el ca viermele-n hrean.
Liberalii sunt de parcă n-ar fi. Cu Crin Antonescu au ajuns şi mai rău decât cu Tăriceanu, deşi nu înţeleg cum se poate una ca asta. Rar mi-a fost dat să văd o grupare politică mai inodoră, incoloră şi insipidă, goală de idei şi neputincioasă. Domnule Patriciu, ce fac băieţii ăştia din partidul dumneavoastră? Mai pompaţi niţel în ei, că s-au dezumflat de tot... Mă-ntreb ce s-ar face ei dacă n-ar fi Băsescu, pe care să-l înjure toată ziua. Ar tăia, pur şi simplu, frunză la câini. Dar destul cu aceşti fameni. Cu Vadim şi Becali îmi îngheaţă zâmbetul pe buze. „E ziua revanşei pentru partidul nostru”, rostea congestionat primul, care, aţi observat, seamănă tot mai mult la faţă cu Le Pen. E chiar aşa, ziua triumfului lor, ziua scoaterii de la naftalină a extremismelor de care credeam că am scăpat. Uite că n-am scăpat: Vadim pare nemuritor. Ca un Hopa- Mitică, îl dai jos şi te trezeşti iar cu el în coastă când ţi-e lumea mai dragă. El şi Gigi, „doi creştini şi patrioţi”, formează acum o entitate la fel de eficientă ca orbul şi ologul din poveste.
Împreună, ei sunt emblema României profunde, devenită, iată, produs de export. De-acum vor sui iar pe scena freak-show-ului care e viaţa noastră de fiecare zi în acest duios colţ de lume. Rămâne să spun câteva cuvinte despre Elena Băsescu, altă câştigătoare pitorească a europarlamentarelor. Habar n-am cine a votat-o, nu-mi imaginez electoratul ei, dar poate n-am eu destulă imaginaţie. Nu vreau să-mi bat şi eu joc de ea cum o fac atâţia.
Elena Băsescu plăteşte şi va plăti întotdeauna faptul că e fiica tatălui ei. Pe drumul pe care şi l-a ales o aşteaptă o suferinţă crâncenă, indiferent dacă va fi o politiciană bună sau rea. Chiar dacă va avea vreun merit, nimeni nu i-l va vedea.
În schimb, nu va scăpa de „succesuri” şi marijuana şi port de uniformă şi toate celelalte. Într-o lume extrem de crudă ca a noastră, ea pare o victimă predestinată. Cam ăsta ar fi peisajul după europarlamentare. Cred că nu vă miră prea mult nici pe dumneavoastră, cum nici pe mine nu mă mai miră nimic. Mergem şi noi înainte, ca racul, unde ne-or vedea ochii.