Jorge Semprun, care a încetat din viaţă în iunie 2011, a fost unul din marii scriitori care au demontat ceea ce André Malraux a numit iluzia lirică.
Este vorba de aventura stângii revoluţionare în veacul al XX-lea şi de dezamăgirile care i-au marcat pe atâţia dintre cei care au crezut în "Dumnezeul tenebrelor", deci în religia politică a comunismului. Născut în 1923 într- o influentă familie intelectuală castiliană, trăind ca adolescent tragedia Războiului Civil spaniol, refugiat politic în Franţa, student la Sorbona îndrăgostit de Hegel şi de "Fenomenologia spiritului", participant la Rezistenţa anti-nazistă, membru al Partidului Comunist Spaniol clandestin, Semprun a fost deportat la Buchenwald. A făcut parte din organizaţia subterană a comuniştilor din lagăr. A scris cărţi despre acea experienţă teribilă, despre infamia absolută a lagărelor de concentrare, în special în "Le grand voyage" si "L’écriture et la vie".
La Buchenwald s-a împrietenit cu Josef Frank, un comunist evreu din Cehoslovacia, ulterior unul dintre acei lideri stalinişti arestaţi şi condamnaţi la moarte în procesul Slansky din noiembrie 1952. În acel moment, Semprun era de-acum "Federico Sanchez", membru al CC al PC Spaniol. Ulterior, a ajuns chiar membru al Biroului Politic. A tăcut, a acceptat minciuna oficială pentru că dorea să rămână în sânul comunităţii staliniste. "Nu există salvare în afara Partidului", această maximă a inspirat cele mai abjecte fanatisme. Într-un eseu memorialistic, apărut în 1981 în "Partisan Review", Daniel Bell considera că traiectoria lui Semprun, de la orbire şi servitute, la clarviziune şi autonomie morală, este paradigmatică pentru dilemele intelectualului revoluţionar autentic într-un veac al atâtor abdicări şi compromisuri imorale. Pentru Jorge Semprun, mistica Partidului ca încarnare a Raţiunii în Istorie era de fapt originea fanatismului de tip bolşevic. Ştia că nici Frank, nici camarazii acestuia de pe banca acuzaţilor din procesul Slansky nu au fost "agenţi ai Gestapoului", dar a ales să tacă pentru a nu se autoexcomunica din "Biserica" numită partid comunist. Cum avea să scrie peste ani de zile: "Este aproape o platitudine faptul că secretele partidului sunt precum cadavrele oamenilor înecaţi în mare; pot să treacă ani până când să revină la suprafaţă; unele dintre ele nu vor mai ajunge niciodată la suprafaţă; vor rămâne pe veci ascunse în memoria liderilor noştri amnezici..."
Scriu aceste rânduri şi îmi amintesc de cuvintele unui alt mare apostat, romancierul Manes Sperber, atât de apropiat de Koestler, Aron şi Camus: "Vom fi cimitirele ambulante ale prietenilor noştri asasinaţi". Nimeni nu a surprins cu o mai intensă, tragică acuitate decât Semprun mizeria etică a birocraţiei comuniste spaniole în timpurile lui Santiago Carrillo. Tocmai pentru că a fost implicat în acel angrenaj al minciunii, tocmai pentru că protestase împotriva stalinismului cronic al acelui anchilozat partid, Semprun a ştiut să diagnosticheze perfect maladiile acestui microcosmos ideologic şi politic.
Trezirea lui Federico Sanchez a coincis cu Congresul al XX-lea al PCUS. A înţeles ipocrizia lui Carrillo, omul aparatului şi manipulatorul desăvârşit. A descris ruptura cu partidul lui Dolores Ibarruri şi Carrillo în extraordinara sa carte de amintiri "Autobiografia lui Federico Sanchez". A fost exclus din PC Spaniol în 1964 împreună cu un alt eretic, Fernando Claudin. Era de-acum lămurit, trăise propriul Kronstadt, propria iluminare. A scris scenariul filmului "La guerre est finie", regizat de Alain Resnais, despre conflictul între raţiune şi devotament, dintre realism şi fanatism în rândul sectei comuniste spaniole. Au urmat alte scenarii, inclusiv al filmului lui Costa Gavras "L’Aveu" despre procesul Slansky. A rămas un om al stângii, dar unul categoric opus totalitarismului de orice culoare. A ajuns ministru al culturii în Spania postdictatorială, tot aşa cum prietenul său Pavel Tigrid a ajuns ministru al culturii în Cehia postcomunistă. Federico Sanchez, militantul subteranelor marxiste, marele admirator al tânărului Lukacs şi al misticii revoluţionare, a murit de fapt în anii 60. Semprun a scris o carte formidabilă despre Ramon Marcader, asasinul lui Troţki. Leitmotivul operei lui Semprun este cel al iluziilor desfigurate, al speranţelor trădate, al altruismelor batjocorite de comisarii cinici. Despre Dolores Ibarruri, "La Pasionaria", figura supremă a comunismului spaniol, revenită în ţara natală după decenii de exil, Semprun a scris probabil cuvintele cele mai drepte: "S-a întors în Spania spre a muri. Va muri fără a rosti niciun cuvânt. ... Aşa va fi vânturată imaginea nobilă şi severă a Pasionariei prin Spania, o statuie mută, capabilă încă, neîndoios, să evoce lacrimi de bucurie şi emoţie printre militanţii credincioşi, dar incapabilă să spună adevărul despre propriul trecut, ori adevărurile despre propria noastră istorie". Comentariile la acest articol sunt suspendate!