Mircea Cărtărescu: „În felul ei, ideea egalitarismului şi colectivismului comunist a fost una genială.”
Ea a părut să rezolve, psihologic măcar, dacă nu economic, câteva dintre marile tensiuni la care e supus omul într-o lume modernă. Cei care-au propagat acest sistem utopic ştiau ce făceau: puţini puteau rezista ofertei lor.
E drept, omul îşi ceda libertatea şi iniţiativa unui mecanism inuman, dar beneficiile sale nu erau de neglijat. Preţul libertăţii (cu care şi-aşa cei mai mulţi inşi nu ştiau ce să facă) nu a părut prea mare celor care-au primit în schimb bunurile râvnite: iresponsabilitatea, dispariţia nevoii de a decide în legătură cu viaţa ta şi a altora, dispariţia nevoii de a fi cineva, a incomodi tăţii de a lupta pentru ceva, a poverii de gândi cu mintea ta.
În plus, primeai câte puţin din cele necesare vieţii, aşa încât, măcar în principiu, nu mai aveai grija zilei de mâine. Etic şi echitabil. Capra vecinului moartă la canal şi la Sighet, nici nu mai aveai pe cine invidia.
Foştii se duseseră, actualii încă nu apăruseră, iar când au apărut, s-au ascuns după genericul „ei”. Se trăia într-o combinaţie de închisoare şi grădiniţă, izolată de restul lumii şi închisă în propriile ei legi. Oamenii se făceau că lucrează, iar „ei” se făceau că-i plătesc.
Zi de zi se mai scădea un bob de orz din tainul măgarului, cu speranţa că într-o zi el va trăi cu aer. Dar omul de rând, din „ţara profundă”, nu se plângea. Ba chiar sprijinea regimul şi-i detesta pe revoltaţi. Să nu ne facem iluzii: regimurile comuniste au fost sprijinite de populaţie până la capăt şi au căzut nu datorită luptei pentru libertate, ci proverbialei ineficienţe a muncii cu sclavi.
Altfel, omul se adaptase vieţii din cuşcă destul de bine şi îl îngrozea lumea de afară. Am văzut o dată un filmuleţ în care un copil cumpăra de la piaţă o veveriţă ce fugea etern într-o roată de sârmă. I se făcuse milă de ea şi s-a gândit s-o ducă-n pădure.
Ajuns acolo, pune cuşca jos şi deschide uşiţa. Veveriţa iese, face câţiva paşi, apoi o zbugheşte la loc în colivie, unde reia goana ei absurdă în roata de sârmă, de unde n-a mai fost chip s-o scoţi.
Slavă Domnului, am supravieţuit cuştii, şi o mâna miloasă („agenturili”) ne-a depus şi pe noi în mijlocul pădurii. Ne-am primit înapoi libertatea, ne-am străduit să facem ceva cu ea, căci bătrânii ne spuneau că e un lucru minunat. Nu e locul aici să spun ce şi cât am făcut cu acest dar întradevăr dumnezeiesc: nu mult.
Însă odată cu libertatea au sosit şi grijile, şi neliniştile, şi imensa răspundere a omului faţă de cei dragi şi faţă de comunitatea în care trăieşte. În comunism sunt doar vaci slabe, toată lumea ştie asta, toţi sunt adaptaţi să smulgă şi cel mai mărunt zgârci de pe oasele lor.
În libertate, vacile grase alternează cu cele slabe, dar slabe până la os, şi această nesiguranţă, această instabilitate sunt teribil de greu de suportat. În ultimul timp ne e frică. Ne e frică de viaţă, de viitor. Simţim că nu mai putem face faţă.
Veniturile ni se micşorează, sursele de câştig dispar unele după altele, creditele ne apasă. Cei mai mulţi trăim de azi pe mâine, agăţaţi de slujbe sau mici expediente ce pot oricând să dispară. Plouă cu facturi şi impozite, niciodată n-am văzut mai multe facturi în cutia po ştală ca de câteva luni încoace.
Nu mai funcţionează nici măcar supapa bancurilor şi-a hazului de necaz, care a mers atât de eficient în comunism. „Zâmbeşte, spuneam atunci, mâine va fi mai rău.” Dar azi nu mai zâmbeşte nimeni.
Criza, la ideea căreia unii râdeau superior la-nceput, s-a dovedit cât se poate de reală. Toţi cei din jurul meu, toţi cei pe care-i văd pe stradă sunt gravi şi sumbri. Nimănui, nici măcar oficial, nu-i merge bine.
Oamenii tineri ce intră acum în viaţă suferă şocul durităţii ei extreme: angajaţi „de probă”, exploataţi câteva luni şi daţi afară, fără plată sau cu o plată ridicolă - iată cea mai frecventă situaţie.
Cei din generaţia mea au de susţinut în egală măsură copii şi părinţi, prin urmare n-au voie să se-mbolnăvească sau să moară. Cei vârstnici suferă consecinţele sistemului ale cărui victime, dar şi susţinători au fost: pensii mizerabile, din care nu se poate trăi.
Milioanele de emigranţi, în fine, nu mai gă sesc de lucru în Italia sau Spania: şomajul îi afectează în primul rând pe ei. Rămân blocaţi între două lumi la fel de ostile lor. Grija teribilă a zilei de mâine, în vremuri mizerabile ca acestea, nu ne lasă să ne bucurăm de libertate. Şi ne e tot mai greu să credem că, „după furtună, vine vreme bună”.