Sorin Ioniţă: "Pentru un occidental, Franz Kafka este un mare romancier al absurdului tragic, iar Ilf şi Petrov ai absurdului pitoresc, dar noi, est-europenii, ştim că ei au fost mai curând nişte reporteri cu bună priză la realitate."
În societăţi ce şi-au creat birocraţii de stat vaste şi cu pretenţii de modernitate, fără să reuşească să le facă şi responsive, absurdul e prin definiţie la el acasă. Pe hârtie totul e în regulă, legile şi instituţiile fiind copy-paste după cele din Vest, dar lucrurile merg alandala. Şi nu vorbesc de marea corupţie sau politicile populiste, reale şi ele, ci despre un strat suplimentar aşezat deasupra: un melanj inconfundabil de impotenţă, delăsare şi prostie administrativă ce face ca, în rarele momente când guvernanţii au intenţii bune, perversiunile aparatului să ducă la situaţii de roman kafkian, cu cetăţeanul victimă sigură. Din lunga listă de exemple posibile, mă opresc la unul singur, teribil de actual: celebra preschimbare a codurilor CAEN, pentru aliniere la normele europene, aplicată din ianuarie 2008. Celebră, mă rog, pentru cine s-a lovit ea. Pentru restul lumii, inclusiv pentru guvern, ea pare un detaliu obscur şi neglijabil. Necazul e că această schimbare afectează - şi costă - sute de mii de firme mari şi mici, inclusiv persoane fizice autorizate (PFA), care în răstimp de câteva luni trebuie să plimbe hârtii de la Ana la Caiafa, plătind taxe, pentru un lucru dictat de sus şi perfect inutil din punctul lor de vedere.
Despre ce e vorba? Din raţiuni care ţin de colectarea informaţiei economice într-un stat modern (de exemplu, pentru a se putea calcula PIB-ul), s-au creat sisteme de clasificare a companiilor după obiectul de activitate, adică nişte tabele uriaşe cu toate tipurile de activităţi ce ţi-ar putea trece prin cap, fiecare prevăzută cu un cod (CAEN). O chestie cam socialistă, dar, având-o şi Europa, ne supunem. În momentul când te înscrii ca firmă sau liber-profesionist, bifezi unul sau mai multe coduri, în funcţie de ce anume îţi propui să produci, iar acestea se pun în actele de înfiinţare. Institutul de Statistică va şti apoi unde să încadreze micul tău aport la marea economie naţională. Toate bune şi frumoase, doar că intrarea noastră în UE, plus nişte schimbări interne ale Uniunii, au dus la nevoia de a reclasifica activităţile. Ca atare, s-a pus problema schimbării codului pentru sute de mii de SRL-uri şi PFA-uri româneşti. Raţional, ai fi zis că asta se face centralizat, cu un soft care să înlocuiască automat nişte cifre în calculator la Registrul Comerţului, iar oamenii să primească acasă o hârtie (sau e-mail) cu înştiinţarea că de mâine codul dv. se schimbă din X în Y, mulţumim pentru atenţie. Pentru cazurile de activităţi nou-apărute sau divizate în nomenclator, se putea concepe o procedură specială, dar simplă şi în tot cazul gratuită, fiindcă n-a fost ideea întreprinzătorilor să modifice acest sistem pur statistic, ce nu prestează direct vreun serviciu. Nu de alta, dar aşa s-a făcut în alte părţi.
Greşit. Aici, fiind România, s-a mers în spiritul lui Kafka (sau Ilf şi Petrov, după temperament). Tot poporul liber-profesionist sau cu firmă - repet, sute de mii de persoane - a fost trimis din ianuarie 2008 să stea ca boul la cozi, pentru a parcurge următorul zig-zag: refacerea actului constitutiv cu noile CAEN, depunerea sa la Registrul Comerţului împreună cu actele vechi, aprobarea de către judecătorul delegat, re-emiterea certificatului de înregistrare (acea diplomă frumos colorată), publicarea în Monitorul Oficial. La Registru şi la Monitor s-au plătit taxe, fireşte, câteva sute bune de lei. Nu e un banc, ci un proces în plină desfăşurare. Prin martie, mârâiala indignată a clasei mijlocii (pe care odinioară PNL pretindea că o reprezintă; între timp partidul s-a convertit la asistenţă socială şi subvenţii pentru pomanagii bogaţi cu gură mare) a ajuns la urechile guvernului. Ca atare, Tăriceanu s-a burzuluit într-o seară la televizor, că vai de mine, cum e posibil, să se elimine imediat taxele, ca şi când el abia atunci afla de chestiune - ceea ce nu m-ar mira să fie adevărat. Registrul Comerţ ului, teoretic în subordinea Ministerului Justiţiei, dar practic stat în stat, ca multe alte instituţii publice, a rânjit înţelept în barbă şi a lăsat să treacă vreo două zile, cam cât e orizontul de atenţie al premierului, continuând apoi tot după capul lui. Că e aşa, o puteţi constata direct aceia dintre dv. care citiţi în momentul ăsta „Evenimentul zilei“ în faţa ghişeului de la Registru, aşteptând să depuneţi actele şi banii, în speranţa că între Paşte şi 1 Mai o fi înghesuiala mai mică.
Dar n-a fost suficient ca partea cea mai întreprinzătoare a societăţ ii noastre să fie pusă la cozi şi bir, în loc să fie lăsată să muncească; aşa o fi planul pentru obiectivele Lisabona pe competitivitate. Nu, supremul rafinament a constat în aceea că fiecare firmă a trebuit să ţină o AGA care să decidă schimbarea CAEN, ca şi când asta ar fi fost ideea spontană a acţionarilor, după care să formuleze o solicitare prin care „noi, subsemnaţii, vă rugă m să aprobaţi...“, adresată autorităţilor. Acest gest mărunt, dar simbolic, de reeducare a întreprinzătorului în spiritul experimentului Piteşti, prin baterea sa cu băţul până ajunge să-şi ceară singur, cu ştampilă şi semnătură, pedeapsa decisă dinainte de Big Brother, este grăitor pentru reflexele profunde ale administraţiei române, neschimbată pe sub epidermă de raporturile sale frecvente cu Europa.