Editura Evenimentul si Capital

SENATUL EVZ: Europa - darul creştinismului

7389ed1dc19832cce205159675276323
Autor: | | 120 Comentarii | 0 Vizualizari

Horia-Roman Patapievici: "Tot anul facem politică. De fapt, nu facem politică, ne lăsăm târâţi de ea".

Şi, în fond, nu de politică ne lăsăm noi târâţi, ci de modul în care televiziunile o înţeleg, o deformează şi, până la urmă, o distrug. Noi, în tot timpul, hipnotizaţi de mizeria televiziunilor precum porumbeii de căutătura şerpilor, ne lăsăm distruşi de politică şi, odată cu distrugerea noastră, distrugem şi şansele unei vieţi decente în spaţiul public, cu ajutorul ei. Dar nu despre politică vreau să vă întreţin în Ajunul Crăciunului, ci despre creştinism. Mai ştim noi ce este creştinismul? Mai ştim noi răspunsul la întrebarea: cum ar fi arătat lumea şi cum am fi arătat noi înşine dacă nu ar fi existat niciodată în lume un fapt istoric numit creştinism? Nu mai ştim. Am uitat răspunsurile demult ştiute. Rătăcim de aceea, sofişti, printre răspunsurile care, fiind fără istorie, ne lasă fără viitor. Aş vrea mai întâi să separ întrebările. La întrebarea ce este creştinismul, răspunsul ne poate fi dat, în mod direct, numai de credinţă; în mod mediat, ne este oferit prin cateheză, de teologie. Dar, cum creştinismul nu poate fi redus la informaţiile referitoare la el (de nici un fel: nici istorice, nici filosofice, nici sociologice, nici chiar teologice - argumentul este în Evanghelia după Ioan 21, 25), rezultă că numai credinţa poate cunoaşte şi ilustra conţinuturile creştinismului. Într-adevăr, creştinul nu crede în creştinism, ci crede, potrivit cuvintelor Crezului, în realităţile invocate, descrise şi promise de Evanghelii. Nici unul din paragrafele Crezului nu poate fi înlăturat ori omis, numai toate împreună oferă creştinului sprijinul de care are nevoie pentru a şti ce crede şi în ce se poate încrede. Ce înseamnă a fi creştin, prin urmare, nu se află inspectând informaţiile privitoare la creştinismul istoric, ci punându-ne sub promisiunea şi autoritatea Naşterii şi Învierii Mântuitorului. Ce se poate însă afla inspectând informaţiile istorice referitoare la creştinism este ce anume îi datorează Europa, în identitatea ei actuală, şi ce anume îi datorăm noi, europenii, în alcătuirea noastră istorică şi culturală. Răspunsul este - totul. Aşa cum de spre Egipt un Herodot a putut spune că este un dar al Nilului, tot aşa şi de spre Europa se poate spune că este un dar al creştinismului. Nimic din ce a fost Europa de ieri nu poate fi înţeles dacă înlăturăm din istoria ei toate referinţele la creştinism ori dacă îi răpim, Europei, instrumentele cognitive cărora atmosfera morală şi intelectuală a creştinismului le-a permis existenţa şi, odată puse la punct, le-a încurajat funcţionarea. Creştinismul i-a furnizat Europei identitatea sufletească inconfundabilă, i-a dat atitudinea specifică faţă de lume, i-a format aptitudinea de a o înţelege într-un mod original şi i-a pus la îndemână instrumentele fizice şi mentale care i-au permis unificarea ei, atât geografic, cât şi istoric. Fără creştinism, unificarea mentală a lumii ar fi fost cu neputinţă. Fără statele creştine, unificarea ei fizică, prin cucerire, ar fi rămas un proiect la fel de imposibil de atins precum strădania milenară a regatelor şi imperiilor tradiţionale de a înstăpâni peste lume o monarhie universală. Desigur, există crimele. Istoria însă musteşte de sânge, iar cultura lumii e plină de strigătul de groază al omului aflat supt vremi, călcat în picioare de ele. Nici o civilizaţie nu a scăpat logicii crimei. Creştinismul s-a înscris şi el în această istorie, dar s-a ridicat împotriva ei prin faptul că i-a refuzat dreptatea. Crima există, admite creştinismul militant: dar dreptatea nu e de partea ei, proclamă creştinismul triumfător. Rezultatul refuzului încăpăţânat de a da dreptate crimei chiar şi atunci când crima triumfă este marea reuşită a civilizaţiei europene (pe care, până mai ieri, obişnuiam să o numim doar occidentală). Civilizaţia europeană, în faţa istoriei, a ales să susţină în faţa forţei dreptatea celor slabi şi neajutoraţi - aşa cum a făcut, singur între alte religii triumfătoare, creştinismul. În această opţiune, prin care s-a întemeiat modernitatea politică şi care a condus, după un lung şir de peripeţii, la doctrina universală a drepturilor omului, răsună ecourile proclamaţiei geniului creştin: Dumnezeu a ales cele dispreţuite de lume şi cele lipsite de naştere aleasă pentru a face de râs pretenţiile celor puternici şi a chemat lucrurile slabe ale lumii pentru a le înlătura pe cele puternice (compară cu Întâia epistolă către Corinteni a sfântului apostol Pavel 1, 27-28). Dacă, în timpurile moderne, exemplul democraţiei antice s-a putut extinde de la stăpâni la sclavi prin detronarea primilor şi ridicarea celor din urmă, este pentru că democraţia modernă este consecinţa strictă a exigenţelor de egalitate şi fraternitate pe care sensibilitatea morală creştină le-a impus regimului politic. Ceea ce azi numim decenţă politică minimală nu este, examinat în originea sa istorică, decât expresia secularizată a sentimentului creştin de dreptate. Ne-am obişnuit atât de mult să avem instincte morale creştine, încât nu mai ştim să le distingem de cele naturale, din care nu le mai avem decât tot pe cele care, la origine, erau şi ele creştine. Orice modern, oricât de modern, încă mai rămâne un creştin, oricât de secularizat. Matricea formatoare a modernităţii, aşa universală cum e ea, rămâne, pentru eternitate, creştinismul - atât cel istoric, cât şi cel etern. La începuturile creştinismului, Tertullian, un formidabil apologet creştin de limbă latină, spunea că „sufletul este în mod natural creştin”. Astăzi, într-o vreme în care mulţi văd sfârşitul creştinismului istoric, putem spune că întreaga categorie a sufletescului, pentru europeni, este indelebil marcată de creştinism. Când ne referim la umanitatea noastră laică, dacă o scrutăm cu atenţie (adică în cunoştinţă de cauză istorică), vedem, ca într-o piatră preţioasă cu ape şi nervuri, liniile de forţă ale exigenţelor creştine. Umanitatea noastră laică este ce a mai rămas în firea noastră naturală din sufletul nostru creştin. În tot şi prin toate, Europa şi noi suntem un dar al creştinismului. Reamintirea acestui adevăr mi se pare cu atât mai oportună, cu cât în ţările occidentale, modelul nostru când necesar, când eliberator, când servil, când pur şi simplu inconturnabil, creştinismul se găseşte azi încolţit, defăimat, răstălmăcit, batjocorit şi pus la colţ. Ţările odinioară campioane ale creştinătăţii au ajuns azi campioane ale decreştinării, în numele progresului şi al emancipării. Or, ironia istoriei face ca şi aici, în această descotorosire pripită, creştinismul să îşi spună cuvântul. „Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia?” (1 Corinteni 1, 20). Căci progresul şi emanciparea, în numele cărora progresiştii de azi caută să evacueze din istorie creştinismul, sunt categorii de gândire tipic creştine, a căror elaborare culturală nu ar fi fost cu putinţă în afara dogmaticii şi teologiei creştinismului. Progresul înseamnă temporalitate liniară plus certitudine a Providenţei, adică creştinism; iar principiul emancipării iluministe nu e altceva decât „Veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32), adică tot creştinism. Să nu ne grăbim, deci, să ne uităm originile. Căci, odată cu uitarea lor, se pierde şi sufletul pe care aceste origini l-au prilejuit (precum nişte transcendentali), asistat (precum nişte ursitori) şi hrănit (precum nişte Mume). Avem un suflet: acesta e creştin. Să nu-l lepădăm.

SCANDAL la mai bine de o luna de la moartea lui Razvan Ciobanu! Decizia SOC luata de prietenul sau!

Pagina 1 din 2


Tag-uri:



Stirile zilei

Alte articole din categoria: Opinii EVZ

Alte articole din categorie

capital.ro
libertatea.ro
rtv.net
fanatik.ro
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
playtech.ro
unica.ro
dcnews.ro
stiridiaspora.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE ŞI