Horia Roman-Patapievici: " Când nu observi omisiunile şi nu te şochează răstălmăcirile, înseamnă că ţi-ai pierdut busola "
În 24 octombrie, agenţia Reuters transmitea că în cimitirul evreiesc din Bucureşti au fost profanate peste o sută de pietre tombale. O sută de pietre tombale sparte într-o singură noapte? Dumnezeule! Cum e tehnic posibil? Câţi oameni au lucrat la acest act de vandalism? Cum de nu au fost auziţi? Şi ce anume cimitir a fost profanat? Cimitirul evreiesc? Ştirea despre vandalizarea cimitirului evreiesc trebuia să fie, indiscutabil, ştirea zilei. Mai mult, dezbaterea asupra semnificaţiei acestui act de vandalism ar fi trebuit să ocupe minţile tuturor. Or, ce s-a observat? Ştirea nu a stârnit nici senzaţie, nici emoţie. Ar fi trebuit să stârnească şi una, şi alta. Dacă ne gândim că Antena 3 a dedicat zeci de ore de emisie denunţării „antisemitismului“ unei opere artistice (poneiul roz, cu crupa lui brenduită cu zvastică), ne putem întreba cum de nu a manifestat aceeaşi sensibilitate faţă de antisemitismul vandalizării celor peste o sută de pietre tombale evreieşti? Cum de importantul senator român care a trimis direcţiei unui cunoscut post străin de radio o scrisoare plină de indignare, în care protesta faţă de „bagatelizarea antisemitismului poneiului roz“ de către corespondenţele trimise de la faţa locului de reporterii acelui post, nu a mobilizat tot Senatul României pentru a protesta faţă de vandalizarea cimitirului evreiesc? Să fi fost poneiul roz mai antisemit decât distrugerea unui cimitir evreiesc?
Răspunsul e simplu (şi descurajant): la noi, în spaţiul public, principiile sunt aproape întotdeauna pretextele intereselor, iar interesele nu sunt decât arareori expresia principiilor. Pe principii nu dă nimeni doi bani, deoarece banii sunt singurul lucru care interesează. Şi cum bani au cei puternici, datina locului e ca acelora care îi au să li se delege şi decizia asupra a ce e bine şi ce e rău, astfel încât problema principiilor se reduce la problema exprimării nude şi neruşinate a intereselor (celui cu bani). În presă, cel care are bani este patronul. Tot el este cel care a descoperit că nu are nevoie de principii, de vreme ce interesele îi ajung. De aici absenţa catastrofală a principiilor în presa de azi. Dacă ar fi existat principii, vandalizarea cimitirului evreiesc ar fi fost o ştire şi un subiect de dezbatere. Existând doar interese, subiectul nu a devenit ştire. Pe cine să intereseze ceva ce nu exprimă interesele cuiva anume? Dacă poneiul roz n-ar fi putut fi instrumentat împotriva cuiva anume, pe care patronii Antenei 3 îl detestă (fiind în consecinţă detestat, în cor, şi de angajaţii postului), Antena 3 nu i-ar fi acordat nicio atenţie. Poate fi instrumentată împotriva cuiva de interes vandalizarea cimitirului evreiesc? Nu. Atunci trece neobservată.
Deşi scandalul poneiului roz mă priveşte pe mine, pentru că Antena 3 l-a instrumentat împotriva mea, situaţia, aşa cum rezultă din comparaţia cu vandalizarea cimitirului evreiesc, este generală. Lucrurile importante trec neobservate şi sunt astfel condamnate la insignifianţă. În loc să fie deprinsă să distingă, din multitudinea întâmplărilor, principiul, opinia publică e lăsată să vadă arbitrariul şi e îndemnată, tacit, să se complacă în el. Dimpotrivă, atunci când interesele o cer, albul e declarat cu emfază negru, ţânţarul e silit să devină armăsar, iar opinia publică e mobilizată la o cruciadă frenetică, pe care cei interesaţi o declară obligatorie, iar cei dezinteresaţi nu o pot socoti decât prostească.
Efectul asupra opiniei publice e dezastruos. Obişnuită să se emoţioneze la minciuni, deoarece numai acestea sunt montate ca adevăruri obligatorii, opinia publică nu mai reacţionează la adevăr. În mod normal, vandalizarea unui cimitir ar fi trebuit să stârnească emoţie. La noi, din cauza manipulării constante la care posturi precum Antena 3 supun opinia publică, emoţie stârneşte poneiul roz (un subiect inventat de la cap la coadă), iar indignare numai ţinta desemnată, prin emisiuni de înfierare şi demascare, spre ură. Indignarea morală autentică e eliminată de uşurinţa cu care oamenii ajung să urască ceea ce li sugerează că e de datoria lor patriotică să urască. Putem constata în insensibilitatea faţă de devastarea cimitirului evreiesc consecinţa unei devieri morale. Educaţi (prin manipulare) să vadă răul acolo unde nu se află decât inamicii oamenilor cu interese, oamenii simpli ajung să se indigneze prin reflex condiţionat şi să nu mai poată reacţiona prin liber arbitru. Reacţia morală liberă ajunge să fie înlocuită cu stimulul condiţionat indus. În acest mod, cheia indignării morale nu este doar falsificată, ea se află în mâinile celor care au indus reflexul condiţionat.
Aceasta este, după părerea mea, explicaţia proliferării discursurilor bazate pe ură (de pildă, la Antena 3, în emisiunile „Sinteza zilei“ şi „În gura presei“). Ca o consecinţă, înregistrăm simultan atât tocirea sensibilităţii morale normale la oamenii care asigură ratingul acestor exerciţii de dresaj prin hate speech, cât şi subordonarea sensibilităţii lor unor interese care patronilor le aduc bani, iar telespectatorilor emoţii otrăvite. Miza? Fireşte, nu doar dresajul electoral, ci şi minoratul spiritual: nu doar votarea în interesul altora, ci şi confundarea lucrurilor mărunte cu cele importante şi viceversa.
Citiţi şi: