Am văzut miercuri seară la televizor un preşedinte Băsescu obosit, dezamăgit, nervos.
Acest om care, de ani de zile, a câştigat toate bătăliile politice, care-a mers de multe ori singur împotriva tuturor în direc ţia pe care el a crezut-o corectă, care a ştiut să se facă iubit şi susţinut de oameni, ca să-şi atragă în cele din urmă ura fanatică a acestora, se confruntă acum cu spectrul unei Românii falimentare.
Nu acesta este destinul de om politic pe care şi l-a dorit. Nu aceasta este România pe care el a vrut s-o lase-n urma sa. Visul unui stat cu instituţii funcţionale şi respectate, al unei vieţi politice şi economice salubre, al unei justiţii capabile să ţină corupţia sub control, al unui popor care se desparte de trecutul său, condamnând comunismul şi poliţia politică, s-a spulberat cu desăvârşire, lăsând locul realităţii: o ţară "de mâna a doua", care nu-şi poate hrăni cetăţenii, o economie neperformantă, o justiţie neputincioasă, o lume politică de o mizerie infinită, o criză morală mai adâncă decât a fost ea vreo dată. Apocalipsul unei naţiuni care şi-a epuizat resursele şi nu mai speră decât în ajutoarele de la FMI.
Unde a fost greşeala? Este probabil întrebarea care-l frământă cel mai mult pe preşedinte. Şi cui se poate imputa, dincolo de toate circumstanţele exterioare, fundătura în care-am ajuns? Care este sursa imediată, directă, a răului de care suferim acum?
Un formidabil aparat de propagandă, avându-şi vârfurile de lance în posturile de televiziune ale unor Vîntu sau Voiculescu - dar şi în presa influenţată de Patriciu, care-a avut însă inteligenţa să apeleze la oameni mai credibili - ne bombardează de luni de zile cu aceeaşi şi aceeaşi obsesivă melodie: tiranul Băsescu, un adevărat demon, sursa tuturor nenorocirilor trecute, prezente şi viitoare.
În realitate, lucrurile stau puţin altfel. Greşeala originară a constat în destrămarea alianţei D.A. După ce Băsescu şi alianţa PD-PNL au câştigat alegerile, după ce omul cel mai periculos de la PSD, Adrian Năstase, a fost compromis, România a avut cea mai mare şansă a ei de după decembrie ’89. Nimic nu părea să stea în calea acestei alianţe democratice, moderat de dreapta, în care preşedintele şi primul-ministru (Tăriceanu) formau un tandem credibil.
Euforia şi speranţa acelor momente s-au consumat însă curând, când preşedintele a început, sistematic, să critice partidul liberal şi primul-ministru din rândul acestuia. De ce o făcea, ne întrebam cu toţii, puţin îngrijoraţi. Bileţelul lui Tăriceanu a arătat de ce. Acolo Tăriceanu îi cerea preşedintelui să intervină în justiţie pentru prietenul său, omul de afaceri liberal Dinu Patriciu. Este momentul crucial al istoriei noastre postdecembriste. E momentul în care Traian Băsescu s-a pus de-a curmezişul intereselor alianţei politico-economice, transpartinice, ale unei caste care acumulase toată puterea în România.
Această castă - ca să nu zic mafie - a devenit, atunci, duşmana de moarte a lui Băsescu şi nu s-a lăsat până nu l-a adus în situaţia în care e acum: un om aproape învins într-o ţară ruinată.
Dimensiunea Voiculescu s-a adăugat şi ea în urma dezvăluirilor CNSAS-ului despre trecutul securistic al magnatului mediatic. La alianţă s-au adăugat şi pesediştii, ca şi PRM-ul, nemulţumiţi de condamnarea comunismului şi de rezultatele comisiei Tismăneanu.
În funcţie de cum interpretăm reacţia lui Băsescu la bileţelul lui Tăriceanu putem arăta cu degetul vinovatul principal al catastrofei din acest moment. El poate fi Băsescu, care a pierdut liberalii fără de care unificarea dreptei nu s-a mai putut face, sau gruparea Patriciu-Tăriceanu, care a consfinţit imixtiunea intereselor economice dubioase în politic. Atunci s-au despărţit apele democraţiei româneşti. De-atunci datează duşmănia ireconciliabilă dintre PD şi liberali, care e nenorocirea vieţii noastre politice.
Personal, înclin să cred că deciziile luate de Băsescu de-a lungul anilor au fost corecte într-o lume incorectă, şi că vinovaţi de criza de azi sunt mogulii. Cu toate acestea, nu-l absolv nici pe preşedintele actual de o parte din vină, cum cred că nici el însuşi nu se absolvă. Despărţirea de Tăriceanu a fost precipitată şi necugetată îndeajuns. Ulterior, o anume rigiditate a preşedintelui (altfel lăudabilă) a dus la singurătatea sa pe eşichierul politic.
Nici măcar într-o ţară bolnavă nu poţi avea dreptate împotriva tuturor. Fapt este că plătim astăzi cu toţii ruperea alianţei D.A., singurul moment de după decembrie ’89 când am fost îndreptăţiţi să avem speranţe de viitor.