Editura Evenimentul si Capital

SENATUL EVZ: Cultura urii

0b6d05c4039c1d2cf6a7e9243d387fdf
Autor: | | 163 Comentarii | 0 Vizualizari

Mircea Cărtărescu: "Cum se face că societatea românească produce resentiment ca produsul ei principal şi definitoriu, pe când alte societăţi produc bunăvoinţă sau măcar toleranţă?".

Un bun prieten m-a rugat să scriu câteva fraze pe blogul lui despre resentiment, dar simt că în câteva fraze mi-ar fi destul de greu să fixez, pentru mine mai întâi, acest concept destul de complex, în ciuda naturii lui primitive. Aşa că o săncerc s-o fac - fără pretenţia că o să şi reuşesc - în câteva paragrafe. Să nu fim ipocriţi, toţi ştim ce este resentimentul. Auzi uneori pe câte cineva spunând: „Nu îi înţeleg deloc pe resentimentari. Eu mă bucur pentru fiecare succes al prietenilor mei, ba chiar şi al duşmanilor... Nu am nimic cu nimeni, nu urăsc pe nimeni. Dacă mă lasă oamenii în pace, îi las şi eu pe ei...”. În teorie, nici unul dintre noi nu este nici şovin, nici rasist, nici sexist, nici invidios. Toţi cunoaştem diferenţa dintre bine şi rău, toţi ştim cum ar trebui să arate imaginea noastră în ochii celorlalţi. Practic, însă, în fiecare zi raţiunea noastră e înlocuită la comandă de forţe mult mai turbulente. Pentru Platon, sufletul era asemenea unei trăsuri trase de trei cai: raţiunea, sentimentul şi instinctul. Anatomic, metafora este corectă, căci gândim cu trei creiere suprapuse: de reptilă, de mamifer şi de om. Din păcate, cele mai vechi sunt şi cele mai puternice. Dacă lumea noastră, societatea şi cultura în care trăim nu sunt organizate raţional, ne ducem unde ne mână instinctele şi pasiunile. Raţiunea devine o jalnică prizonieră a acestora, care nu mai face decât să le justifice, să le dea legitimitate. Tot astfel, în sistemele totalitare intelectualii oficiali aduc justificări morale crimei. Dar nu vreau să fiu foarte abstract. E limpede că azi, aici, în România suntem cu toţii scufundaţi întrun sistem al urii. Nu vorbesc de uri şi inimiciţii personale, care au existat întotdeauna şi peste tot. La noi însă ura a devenit sistem, face deja parte, ca un drog, din însuşi metabolismul vieţii noastre naţionale. Toţi avem resentimente, „nu putem înghiţi” pe unul sau altul, câteodată chiar fără să ştim de ce („nu ne place mutra lui”), dar nu toţi suntem resentimentari. Resentimentarul, care trăieşte şi gândeşte prin resentiment aşa cum respiră prin plămâni, nu poate fi un ins izolat, ci doar o rotiţă într-un sistem al urii. În România de azi trăim într-o cultură a urii, unde ne raportăm faţă de oameni prin cantitatea de resentiment pe care-o avem pentru fiecare în parte. Cum se face că societatea românească produce resentiment ca produsul ei principal şi definitoriu, pe când alte societăţi produc bunăvoinţă sau măcar toleranţă? Nu pot decât să avansez câteva supoziţii, parte dintr-un tablou probabil mult mai vast. Probabil, deci, că trăim într-o lume care dă fiecăruia iluzia exagerată a valorii personale, înzestrându-l cu un ego nerezonabil de mare. În parte, egalitarismul comunist, în parte şcoala cu pretenţii de universalitate au creat o uriaşă păcăleală de sine pentru mase foarte largi de oameni. Oamenii, la noi, sunt convinşi de faptul că sunt la fel de buni ca oricare alţii şi că, într-un fel, au dreptul moral la orice gratificaţie pe care lumea din jur o poate da. Faptul că marea majoritate nu primeşte de la societate ceea ce crede că este îndrituită să primească creează o frustrare care la nivelul societăţii întregi devine colosală. Fiecare vede că unii semeni ai săi au mai mult decât el: mai mulţi bani, case şi maşini mai scumpe, mai multă vizibilitate, mai multă stimă, deşi au uneori mai puţină şcoală şi pregătire decât ei. De-aici iluzia că, toţi fiind egali, bonificaţiile sociale vin ca la loterie, sau că doar bafta, relaţiile, cârdăşiile contează. Orice român crede că şi el, dac-ar fi avut noroc, ar fi putut fi printre cei aleşi, chiar dacă n-are nicio pregătire şi niciun talent deosebit. Pentru un om care-şi ştie locul în societate (şi acesta e cazul lumilor aşezate de sute de ani), sentimentul de frustrare se menţine în limite rezonabile, căci fie care corelează poziţia sa cu meritele sale reale. În lumile care nu ştiu încă să ierarhizeze valoarea, care dau tuturor iluzia că sunt la fel de buni ca oricare alţii, frustrarea produce ură generalizată, care se revarsă în şuvoaie peste toţi şi peste toate. Imaginea diminuată de sine a celui care nu are bani, glorie, femei sau mai ştiu eu ce crede că, la valoarea lui, ar trebui să aibă, se transformă într-o paranoia a dispreţului pentru ceilalţi. Fireşte că paratrăsnetele urii devenite sistem sunt tocmai cei puţini care „reuşesc”, care au realizări, care-au făcut ceva în viaţă. Astăzi vedem în fiecare zi, în ziare, la televiziune şi pe forumuri cum ura a devenit etalonul valorii. Spune-mi cine sunt cei mai atacaţi oameni de azi, cei mai urâţi, cei care cumulează resentimentele celor mai mulţi ca să-ţi spun cine contează azi în România, în politică şi-n afaceri, în cultură şi-n orice alt domeniu. Aici am ajuns, şi abisul pare fără fund. O lume în care te distingi prin ura şi nu prin stima celorlalţi e o lume bolnavă, o lume pe dos, o lume în care nu se poate respira.

SCANDAL la mai bine de o luna de la moartea lui Razvan Ciobanu! Decizia SOC luata de prietenul sau!

Pagina 1 din 2


Tag-uri:



Stirile zilei

Alte articole din categoria: Opinii EVZ

Alte articole din categorie

capital.ro
libertatea.ro
rtv.net
fanatik.ro
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
playtech.ro
unica.ro
dcnews.ro
stiridiaspora.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE ŞI