Rodica Culcer: "Desi guvernele Romaniei au fost obsedate de-a lungul anilor de "imaginea tarii in lume", niciodata nu am reusit sa avem o reputatie buna."
La un moment, prin anii ‘90, intr-un articol din „The Economist” se scria ca romanii sunt „an abomination unto themselves”, o nenorocire pentru ei insisi.
Era vorba, evident, de politicienii romani, nu de toti romanii, iar exasperarea de atunci a ziaristului britanic o impartasim si noi astazi, cand contemplam blocajul institutional generat de disputele politice. Nicaieri nu este poate mai evident acest blocaj decat la Ministerul Afacerilor Externe si, mai grav, poate, in domeniul politicii externe.
Intr-o zi de marti care incepea fara evenimente semnificative, premierul Calin Popescu-Tariceanu si-a preluat oficial postul de ministru de externe interimar vizitand sediul ministerului in care, probabil, nu va avea timp sa petreaca prea multa vreme.
Probabil ca asumarea portofoliului Externelor de catre premier este o decizie fireasca si explicabila, avand in vedere ca la orizont nu se profileaza silueta unui ministeriabil acceptabil ambelor palate.
Din pacate ea nu rezolva, pentru ca nu are cum, problema de fond: cea a politicii externe romanesti si a reprezentarii noastre in relatiile internationale. Intr-o lume normala, problema nu ar fi existat, pentru ca numirea ministrului de externe ar fi fost rezultatul unui consens intre presedinte si prim-ministru.
Dar tot ce s-a intamplat pe acest taram din 2 februarie incoace, de cand premierul a cerut demisia lui Mihai-Razvan Ungureanu, nu a facut decat sa agraveze o situatie care si asa era problematica. In fond, criza de ambasadori nu dateaza de doua luni, ci de anul trecut si este rezultatul deficitului de diplomati talentati disponibili combinat cu rivalitatile politice si institutionale si cu birocratia unui MAE nereformat.
Problemele cu care ar trebui sa se confrunte diplomatia romaneasca, daca nu ar fi paralizata si parazitata de politicieni, nu sunt putine: relatiile cu Republica Moldova s-au inrautatit, cele cu Ucraina au un statut incert si nici cu Ungaria nu ne mai impacam la fel de bine dupa turneul presedintelui Solyom, in Transilvania, cu prilejul sarbatorii maghiarimii din 15 martie.
Moscova sta la panda, iar europenii si americanii incearca sa inteleaga ce se petrece si sa anticipeze rezultatul actualei nebunii. Cine este astazi adevaratul lor partener de dialog? Cine reprezinta Romania pe tabla de sah atat de complicata a politicii internationale?
Din punct de vedere constitutional, ar trebui s-o faca presedintele, secundat de ministrul de externe, ceea ce nu exclude un rol important pentru premier in relatiile interguvernamentale. Din pacate, Constitutia a presupus existenta unui consens intre cei trei in privinta interesului national. In absenta acestui consens, tot esafodajul se naruie.
Pana la urma, tot rostul crizei de la Externe pare sa fi fost patrunderea primului-ministru pe un teritoriu rezervat presedintelui. Tentative in acest sens au mai fost facute si in vara anului trecut, cand PNL a lansat initiativa retragerii trupelor din Irak.
Astazi lucrurile au mers mai departe, pe masura ce conflictul dintre domnii Tariceanu si Basescu s-a agravat. Cum cei doi nu dau semne de impacare, blocajul va persista, iar partenerii nostri externi nu vor sti pe cine sa creada si nici in cine sa se increada.
Politica Externa a Romaniei, reprezentarea noastra intr-o lume tot mai complexa si intr-o etapa cruciala pentru tara, au cazut din pacate victima luptelor politice interne.
Observand starea de fapt, incepem sa incropim un raspuns si la intrebarea care-i preocupa pe unii dintre noi: de ce nu a reusit Romania, a doua tara ca marime din Estul Europei, sa devina o putere regionala? Emil Constantinescu si Traian Basescu, fiecare in felul sau, au facut eforturi in acest sens.
Esecul lor are mai multe cauze, care includ opozitia Rusiei, singura mare putere aflata in apropierea noastra, dar si o opozitie interna din partea clasei politice. Astazi, cand suntem membri NATO si UE, lucrurile ar trebui sa stea altfel, iar Romania sa se afirme pe plan regional.
Si totusi, din cauza disputelor politice, nu reusim sa fructificam apartenenta la aceste aliante si nici sa ne afirmam altfel decat ca un copil-problema al Europei, cum ne-a numit Günther Verheugen inca din 2001. Din pacate, nu are cine sa ne scoata din acest impas. Sa fi avut dreptate ziaristul de la „The Economist”?