MIRCEA MIHĂIEŞ: „Vanghelie nu e un chibiţ măcinat de ambiţii, ci un profesionist al manipulării“.
Nu ştiu dacă cei şase mii de milogi care s-au călcat în picioare la chermeza lui Vanghelie erau cu adevărat profesori.Din imaginile văzute la televizor, păreau mai degrabă o adunătură năucă de precupeţi şi precupeţe, rătăciţi la Pavilionul Expoziţional între două mărunte tranzacţii cu morcovi, pătlăgele şi păstârnac. Femei chiuitoare, cu feţele invadate de-un extaz cvasi-sexual, şi bărbaţi cu cămăşile leoarcă se încinseseră în hore incoerente, ce aduceau aminte de noaptea Valpurgiei, şi nu de demnitatea oamenilor cu catalogul sub braţ. Dar dacă aceia erau într-adevăr profesori - şi încă din Bucureşti -, ne-am ars!
M-aş întreba, mai întâi, cum au fost convocaţi. Să aduni şase mii de oameni - şi încă români pe deasupra - nu e la îndemâna oricui. Prin e-mail? Prin depeşe livrate cu poştalionul? Cu trâmbiţa? Oare nu cumva prin telefoane venite de la inspectoratul şcolar? Vanghelie nu e un chibiţ măcinat de ambiţii, al celui mai năpăstuit dintre sectoarele Bucureştiului, ci un profesionist al manipulării. El reprezintă forma actuală de acţiune a fesenismului: una în care şperţul se îmbină cu linguşeala şi nesimţirea cu incultura. Dar ca un astfel de personaj să fie aplaudat la scenă deschisă de inşi aparţinând „intelectualităţii“ e, totuşi, mult prea mult.
Sigur, l-am aplaudat noi (sacadat, milităreşte) şi pe Ceauşescu. De ce ne-am face probleme cu linguşirea lui Vanghelie? Nu obosesc să-mi spun că indivizii ce înfulecau ca apucaţii, dându-se, asudaţi, în spectacol, nu sunt profesori. Mă amăgesc cu gândul că PSD-ul a procedat ca în alte ocazii: a adus cu camioanele nişte nefericiţi din provincie, cărora le-au promis marea cu sarea. Pur şi simplu, în mintea mea imaginile nu se mixează: cum să cred că acel lumpen dănţuitor, producător de icnete şi plescăituri, are în job-description educarea tinerei generaţii de români?! Dacă leg acest episod grotesc (şi n-am cum să nu-l leg!) de isprăvile liderilor sindicali, ce ameţeau de încântare la gândul că profesorimea va primi de la guvern bani de nădragi şi teneşi, lucrurile prind coerenţă. Aduşi la sapă de lemn de aproape douăzeci de ani de dispreţ cinic, dască lii alcătuiesc cea mai largă pătură a lumpen-proletariatului din România. O pătură fără şansă de salvare. De bine, de rău (mai degrabă de rău), muncitorimea şi ţărănimea au găsit soluţii de supravieţuire. Un zidar sau un sculer-matriţer îşi găseşte uşor de lucru. Dacă nu în România, atunci în îmbătrânitele, aristocratizatele ţări europene care-au uitat să dea cu mătura şi să şteargă singure praful. Ba chiar şi să baby-sitărească. Nu e nicio problemă să converteşti un culegător de napi şi sfeclă în „căpşunar“ sau „vişinar“. Dar e aproape imposibil s-o reciclezi pe profesoara de limba română în profesoară de portugheză sau irlandeză.
Cu instinctul carnasierului, Vanghelie a simţit unde să lovească. În clipa de faţă, profesorimea e clasa cea mai fragilizată a României. Suficient de numeroasă şi de influentă, ea poate juca - pe de altă parte - rolul unor imbatabili agenţi electorali. Vechiul mânuitor la manivelă, Mitrea, a mirosit şi el ce potenţial zace în dăscălime şi s-a grăbit să-i bage bacşişul în buzunar. Aşa cum s-a văzut şi la 15 martie, populismul naţionalist şi-a cam trăit traiul şi mâncat mălaiul. Figurile de înmormântare ale lui Vadim şi Funar - disperaţi că românii şi ungurii nu se mai măcelăresc după scenariul securistic din 1990 - anunţă indubitabil amurgul unei epoci. În schimb, populismul pomanagist pare să-şi fi descoperit câţiva profeţi redutabili. Becali a fost, o vreme, Cucuzelul acestei noi mistici a cârpiţilor în fund. Descoperindu-l pe Dumnezeu, patronul Stelei şi-a cam cusut buzunarele, navetând, în schimb, între metafizică şi crampoane. Geoană şi-a dat seama că, în acest context, „primarul care este“ poate fi un argument „hard“ în lupta disperată pentru a se menţine la şefia partidului. Aşa arată oceanul de foame şi disperare pe care Vanghelie navighează cu toate pânzele sus. Iar vântul s-a înteţit al naibii!
P.S. După ce-am încheiat acest articol, am mers la facultate să-mi ţin cursurile. Am păşit în amfiteatru, am perorat despre mitologia Sudului american, am citat pasaje grele de sensuri, am invocat autori şi curente literare. Mintea nu mi-a stat însă la frazele arborescente ale prozei lui William Faulkner, ci la româneasca de balamuc a lui Vanghelie. M-am întrebat ce e, de fapt, mai potrivit - că doar ni se cere să legăm teoria de practică! - pentru studenţii mei. Să-i dau înainte cu frumoasele poveşti născute din imaginaţia marelui scriitor american ori să-i pregătesc pentru viitoarele mese gratuite de la Pavilionul Expoziţional? Nu de alta, dar majoritatea covârşitoare va ajunge, mai devreme sau mai târziu, la cheremul cuplului coşmaresc Mitrea&Vanghelie.