A apărut la Humanitas, în colecţia "Zeitgeist", cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, volumul Monicăi Lovinescu, "Jurnal esenţial" (o selecţie realizată cu admirabilă pasiune de Cristina Cioabă).
Cred că este cazul să ne reamintim, chiar dacă unii vor să oblitereze memoria acelor timpuri, despre ceea ce Monica Lovinescu diagnostica drept simbioza dintre extrema dreaptă şi extrema stângă în barocul ideologiei comuniste din România în perioada lui Ceauşescu. În pofida tentativelor de a rescrie istoria, în pofida calomniilor care mă proiectează drept "ideolog de curte", rămâne faptul limpede, incontestabil că nu am lucrat nicio zi în presa comunistă, că nu am bătut la porţile Academiei "Ştefan Gheorghiu", că nu am lucrat în niciuna din structurile aparatului ideologic al dictaturii.
Câtă vreme despre Adrian Păunescu, Mihai Ungheanu, Eugen Florescu şi alţii din aceeaşi zonă ar fi imposibil să se afirme acelaşi lucru. Să luăm un exemplu: în 1971, Adrian Păunescu, influent redactor al unei importante reviste literare, l-a vizitat la Chicago pe Mircea Eliade. Nu discut aici cine şi cum l-a îndemnat să facă acest lucru. A făcut un interviu cu marele istoric al religiilor (a cărui operă ştiinţifică era pe-atunci interzisă în ţară) şi a promis fie publicarea integrală a textului, fie renunţarea la apariţia acestuia dacă cenzura ar fi intervenit în vreun fel. Povestea a devenit teribil de sordidă când Păunescu şi-a încălcat făgăduinţa. La 16 aprilie 1972, Monica Lovinescu transmitea în cadrul emisiunii "Teze şi antiteze la Paris" articolul "Avatarurile cenzurii: Mircea Eliade intervievat de Adrian Păunescu". Citez: "Adrian Păunescu îşi ia angajamentul. Îşi dă cuvântul de onoare. În lumea aceasta, în care sosea el, cuvântul de onoare înseamnă ceva. Înseamnă totul. Şi totuşi, după mai bine de un an, interviul apare cum apare mai totul în România: cenzurat, schimbat, pus cu totul în altă lumină de o introducere, de fapt o «reconsiderare», şi din care Mircea Eliade dispare pentru a lăsa locul aranjamentelor lui Adrian Păunescu."
În acelaşi articol, Monica Lovinescu citează dezminţirea lui Mircea Eliade scrisă la 27 martie 1972, la Chicago. Scria aşadar Mircea Eliade despre întâlnirea cu Păunescu şi mistificarea care a urmat: "În ceea ce priveşte amintirile despre serile petrecute împreună în iarna 1971, ele sunt evocate de poetul şi gazetarul Adrian Păunescu, şi îi aparţin în întregime. Când şedeam de vorbă, credeam că vorbim aceeaşi limbă: vechea, cinstită limba românească pe care am învăţat-o de copil şi pe care o vorbesc şi acum, la bătrâneţe. Recunosc, cu o imensă tristeţe, că m-am înşelat."
Acesta era Adrian Păunescu în anul de graţie 1971: oportunist, limbut, gongoric, de un maladiv bovarism, dispus să-şi calce în picioare promisiunile, să facă orice pentru a parveni în universul "socialismului multilateral dezvoltat". Nici vorbă de idealismul reformatorilor de la Praga. Nimic în comun cu Havel, Skvorecky, Vaculik, Kohout, Klima. Nu comunismul cu chip uman îl atrăgea pe el, ci propria ascensiune în cadrul sistemului stalinismului naţional. Să ne mai întrebăm ce ar fi spus Monica Lovinescu despre mascarada grotescă a ultimelor săptămâni? Se îndoieşte oare cineva că ea ar fi reiterat poziţia afirmată încă din 1972 şi reluată ulterior de atâtea şi atâtea ori?
Să nu uităm că abjecţia absolută împotriva lui Virgil Ierunca ("interviul" luat de activistul ideologic cu pretenţii de romancier Dinu Săraru mamei autorului "Fenomenului Piteşti") a apărut în "Flacăra" lui Păunescu. Cei care azi plăsmuiesc retroactiv "două perioade" în biografia lui Păunescu, cei care perorează despre civismul vulcanic şi spiritul social furtunos al "bardului", par să fi uitat aceste abisale, sinistre infamii. Expresia "trepăduş de curte nouă" a fost creată de Monica Lovinescu tocmai în raport cu personaje gen Păunescu (numit explicit ca epitom al categoriei în cauză). Ceea ce s-a petrecut în aceste ultime săptămâni, convertirea postumă a lui Păunescu în erou naţional, arată cât de maleabilă poate fi memoria culturală, mai ales atunci când este subiectul unor deşănţate, neruşinate manipulări. Se încearcă aşadar forjarea unei contra- istorii, ocultarea/negarea prin minimalizare, bagatelizare şi falsificare a colaboraţionismului în formele sale cele mai virulente şi exaltate. Anti-anticomuniştii de serviciu pretextează tot felul de argumente falacioase pentru a ocoli miezul problemei, întârzierea procesului de asumare/judecare a trecutului. Tocmai din acest motiv avem nevoie, precum de apă şi de aer, de textele Monicăi Lovinescu şi ale lui Virgil Ierunca.