Mircea Mihaies: "In loc sa ne bucuram de succesul lui Cristian Mungiu, cautam noduri in papura si incercam, sa disperatii, sa-l reducem la propria noastra micime".
Stiu, ati aflat deja: Cristian Mungiu a castigat Palme d’Or. Si mai stiu ca stiti ca premiul e ravnit de toti cineastii, indiferent cate miliarde de dolari ar fi stocat in cont. Fie ei Spielberg, Scorsese, Coppola, Lars von Trier, Kusturica, Wim Wenders ori Tarantino, giganti ai industriei cinematografice se lupta sa intre in posesia „palmierului de aur”.
Atmosfera de „glamour” de pe croazeta atrage ca un magnet: cele mai frumoase femei din lume si cei mai seducatori barbati, cei mai priceputi distribuitori si cei mai inspirati scenaristi, flancati de numele grele ale realizatorilor si regizorilor, defileaza pe covorul rosu ce duce spre Palais des Festivals et des Congres din Cannes, refacand scena mitica a unei Afrodite colective iesind din apa de-un albastru ireal a Mediteranei.
Sunt cunoscute si scandalurile legate de premii, cum si imbufnarile unora sau altora dintre monstrii sacri. Cazul lui Alain Delon, care a aruncat anatema asupra festivalului, pentru ca tot el sa revina, spasit, la Cannes, spune ceva despre magia unica a locului. Si atunci cand a premiat capodopere (precum „Pulp Fiction”, in 1994), si atunci cand si-a legat numele de gunoaie ideologice alimentate de antiamericanismul visceral (cazul lui Michael Moore, in 2004, si al sau grotesc „Fahrenheit 9/11”) Cannes-ul a fost pe buzele tuturor.
Indiferent daca maine se lasa de regizat, indiferent cate capodopere va face de aici inainte, indiferent daca va lua calea Hollywoodului si va trudi in fabrica de bani din California, Cristian Mungiu a intrat in istoria cinematografului. N-am vazut filmul, dar simpla aflare a stirii m-a umplut de emotie. Am urmarit cu nesat transmisia directa de la Cannes si am vibrat in fata unui eveniment pe care, poate, nu ti-e dat sa-l traiesti de doua ori in viata. Fara nicio exagerare, un astfel de premiu rivalizeaza cu un Nobel pentru literatura, sau cu castigarea campionatului mondial de fotbal.
In afara entuziasmului de moment, n-am observat ca presa din Romania sa acorde importanta cuvenita evenimentului. Dimpotriva, in cel mai pur si sinistru stil dambovitean, discutia a alunecat in zona scabrosului. Cristian Mungiu era inca la Cannes, dand interviuri presei internationale si vorbind despre noul val cinematografic romanesc, cand atentia mass-mediei de la noi era captata de acuzatiile - cam din varful buzelor - de plagiat aduse de scenaristul Dan Mihu.
Desi lipseau probele si argumentele, marii gazetari-necrofori au inceput sa vorbeasca despre „Mungiu plagiatorul”. Mai mult, o emisiune de televiziune care intentiona, chipurile, sa-l omagieze pe invingatorul de la Cannes, a stat, timp de 50 de minute, sub semnul unui titlu stupefiant: „Cristian Mungiu dat in judecata pentru calomnie”.
Desi ministrul culturii, iar apoi directorul Centrului National al Cinematografiei au afirmat raspicat ca Mungiu n-a fost dat in judecata de nimeni, moderatorul s-a incapatanat sa pastreze pana la sfarsitul emisiunii acea banderola infamanta. Daca vrem sa fim onesti pana la capat, n-ar fi o surpriza ca afirmatiile neargumentate ale lui Cristian Mungiu sa-i aduca, la un moment dat, un proces.
El a afirmat ca juriile care distribuie sumele de bani pentru producerea de filme ar fi corupte. Dar, deocamdata, acest lucru exista doar in mintea moderatorului obsedat de rating si-a echipei sale. Pentru ei, verificarea din cel putin doua surse a afimatiilor nu tine de abc-ul jurnalismului: ea e privita, de la inaltimea unui profesionism viciat, drept o prostioara buna de adormit vigilenta.
Privind acea emisiune - in care un Sergiu Nicolaescu facea figura de om rational - mi s-a reconfirmat cat de hada a ajuns societatea romaneasca si cat de pervertite sunt relatiile interumane. In loc sa ne bucuram de succesul lui Cristian Mungiu, care atrage asupra noastra un strop de admiratie, macar in masura in care aurolacii, copiii cu SIDA, prostituatele si hotii romani din Occident ne acopera de rusine, cautam noduri in papura si incercam, ca disperatii, sa-l reducem la propria noastra micime, doar pentru c-a avut proasta inspiratie sa arate ca e mai talentat, mai inspirat si mai competitiv decat noi.
Comparati exuberanta celor care-si aplauda invingatorii intr-un Eurovision de mana a n-spea cu aplauzele anemice, gata sa se transforme in huiduieli, de dupa premiul lui Mungiu. Din fericire, capra romaneasca, asa raioasa si indaratnica cum o stim, merge inainte. Oricat de livizi ar fi pseudo-admiratorii de pe margine.