Vladimir Tismaneanu: „Primul pas pe drumul procesului de reconstruire a societăţii în perioada post-totalitară este mărturisirea şi investigarea trecutului.”
Joachim Gauck, fostul comisar federal special pentru analiza dosarelor Stasi, a descris superb procesul: „răscolirea cenuşei trecutului”. El a continuat afirmând că „reconcilierea cu un astfel de trecut poate fi realizată nu doar prin jelire, ci mai ales prin intermediul dialogului şi al discuţiei”. Profesoara de ştiinţe politice Gesinne Schwann a vorbit despre forţa distructivă a tăcerii. În acest sens, Charles Villa-Vicencio a definit reconcilierea drept „operaţiunea prin care indivizii şi comunitatea îşi creează un spaţiu în care pot comunica unii cu ceilalţi, în care pot începe anevoiosa muncă de a înţelege” istoria dureroasă. În concepţia sa, „justiţia este activitatea de emancipare a naţiunii” cu ajutorul unei culturi a responsabilităţii. Charles Villa-Vicencio consideră că justiţia reparatorie îşi concentrează atenţia în primul rând asupra victimelor, oferindu-le posibilitatea de a-şi spune povestea, de a da voce propriilor suferinţe. Scopul este dublu: pe de o parte, istoria victimei este astfel oficializată, devine parte integrantă a memoriei colective a comunităţii. Ceea ce era poate doar un fapt ştiut se transformă într-o istorie recunoscută şi exemplară.
Mai mult decât atât, impunerea obligaţiei făptaşilor de a mărturisi şi de a-şi prezenta scuze legitime victimelor reprezintă o modalitate de reaminti acestora din urmă responsabilitatea lor morală. Asemenea acte de expiere îl repun pe făptaş în rolul de agent moral al societăţii. Intenţionalitatea, motivele contingente îşi pierd relevanţa atunci când sunt confruntate cu obligaţia de a justifica raţional propria samavolnicie. Eliberarea prin cuvânt şi demnitate, atunci când este posibilă, devine un panaceu pentru durere şi dorinţa de răzbunare şi, totodată, previne formarea a ceea ce Hannah Arendt a numit „gropile uitării”. Villa-Vicencio apreciază că acest model de dreptate informal-narativ este o metodă de „a pătrunde în minţile făptaşilor, fără ca aceia care au încălcat normele coexistenţei sociale să scape de condamnarea publică a societăţii”. Memoria şi actul de rememorare ca vast fond al istoriei colective compensează circumstanţele politice specifice momentului tranziţional. Reconcilierea nu este şi nu trebuie să fie legată de premisa mântuirii morale („moral absolution”). Tranziţia de la un regim ilegitim şi criminal la democraţie şi o cultură a drepturilor omului este într-adevăr un proces in situ, implică o serie de compromisuri şi negocieri, dar actul de vindecare al unei comunităţi nu trebuie confundat cu consensul moral asupra trecutului traumatic.
Istoria violenţei nu trebuie să legitimize tranziţia. În consecinţă, înfiinţarea unei Comisii pentru Adevăr (ceea ce consider că a fost şi CPACDR) reprezintă un act de mediere între construirea statului postdictatorial legitim şi finalizarea, ori măcar demararea, actului judiciar. Prezentul tranziţiei poate fi un compromis, dar el trebuie să fie în mod fundamental condiţionat de cunoaşterea trecutului criminal şi de recunoşterea adevărului moral pe care trebuie construită societatea.
Consider, aşadar, perfect îndreptăţită concluzia lui Charles Villa-Vicencio, şi anume că adevărul pe care o astfel de Comisie îl face public şi oficial este nu doar filtrul de evaluare („working through”) a regimului anterior, dar şi criteriul de limitare şi încadrare ale compromisului din perioada de tranziţie. Judecata istorică şi memoria împărtăşită oferite de o astfel de Comisie pot deschide drumul către o realiniere politică posttranziţie. Întrun final, se poate afirma că se naşte o nouă solidaritate care impune obiective politice dincolo de priorităţile perioadei în care scopurile principale sunt vindecarea comunităţii şi ireversibilitatea vechiului regim.
Înlocuirea unui regim criminal cu o democraţie fondată pe dreptate, toleranţă, încredere şi adevăr poate fi dusă la bun sfârşit numai prin asumarea şi dezvăluirea responsabilităţilor individuale şi politice, numai odată cu o renaştere socială fundamentată pe o reală reformă sistemică. Semnificaţia scrierilor şi implicării civice a lui Charles Villa-Vicencio pentru România poate fi sintetizată pe linia a ceea ce am accentuat de nenumărate ori în propriile mele intervenţii publice din ultimii ani. O revoltă veritabilă înseamnă să spui Nu minciunii, infamiei, urii şi persecuţiei, oriunde acestea se află la putere.
Pentru a pricepe cum poate fi apărat Binele, este necesară continua rememorare a infernului. Doar memoria şi istoria pot furniza responsabilitate, justiţie şi expiere. Charles Villa-Vicencio ne poate învăţa, aşa cum au făcut-o şi disidentii est-europeni, aşa cum ne-au îndrumat gânditorii antitotalitari Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca în România, că reconcilierea şi vindecarea unei naţiuni mânjită de mocirla plină de sânge a răului depind de recunoaşterea şi non-negociabilitatea demnităţii umane ca adevăr moral primordial al noii societăţi.
CITIŢI ŞI:
EXCLUSIV EVZ: