SORIN IONIŢĂ: "Ce păţeşte zilele astea PSD, unde decizia perfect democratică a organizaţiei lor de Bucureşti de a sprijini candidatura lui Marian Vanghelie ameninţă să torpileze partidul în această circumscripţie (şi nu numai), nu este o ciudăţenie românească."
Sunt multe partide în vestul Europei, de la ecologişti la socialişti, care s-au încuiat într-o nişă electorală îngustă datorită faptului că, de regulă, activiştii lor cu carnet sunt mai extremişti în opţiuni şi ireconciliabili decât masa mare de votanţi. Prea multă democraţie internă de partid înseamnă că deciziile primilor prevalează în strategia şi selecţia candidaţilor, iar formaţiunea pierde astfel voturile cetăţenilor moderaţi care, poate, altminteri ar simpatiza-o. Pe de altă parte, nici activul de bază - ca să citez din clasici în viaţă - nu poate fi ignorat complet, pentru că fără energia, devotamentul şi resursele acestuia maşinăria politică se blochează, în special în campanii.
PSD nu e singurul partid din România confruntat cu această dilemă. Toate cele importante au opţiuni de făcut de tip etică versus eficienţă, sau interes local versus interes naţional, în special de când noul sistem de alegere al preşedinţilor de consilii judeţene a mărit miza la nivelul baronatelor locale. De exemplu, vezi frământările din PDL, cu multe probleme (moştenite de la PD) în judeţe ca Bistriţa, Bihor, Buzău sau Constanţa. Dar, cum Bucureştiul este acum pe agendă şi e mai vizibil, social-democraţii sunt primii care dau cu capul în zid.
Sigur, ei nu pun problema în felul ăsta, iar situaţia lor internă este realmente complicată. Atât nominalizarea lui Vanghelie, dată ulterior la întors, cât şi acceptarea revenirii lui Năstase în prim-plan luna trecută sunt forme clare de noncombat în competiţia politică din 2008. E limpede că în PSD a prevalat bătălia între grupuri în dauna luptei contra celorlalte partide, care a trecut în plan secund. Cu toţii ştiu - inclusiv Vanghelie şi Năstase - că ascensiunea, respectiv revenirea lor micşorează şansele generale ale PSD atât la locale, cât şi la parlamentare, dar asta nu mai contează. Pentru fostul premier este mai important să recâştige o platformă politică de pe care să se apere mai bine de justiţie. Pentru Vanghelie, care nu e nebun şi ştie bine că nu are şanse la Primăria Generală, primează tot supravieţuirea sa şi a clientelei sale: sondajele îl dau ca nesigur chiar şi la realegerea în Sectorul 5, deci pentru el e mai bine să cadă de pe un cal mare, pe care partidul nu l-a avut niciodată sub control, pentru ca să nu i se poată face ulterior reproşuri (cu ce sunt eu mai vinovat, va spune el în gura mare, decât Oprescu şi Geoană, care au pierdut şi ei Bucureştiul, chiar în condiţii politice mai favorabile?).
Dar dacă partidele noastre nu recunosc aceste lucruri, asta nu face realitatea mai puţin adevărată şi bună de analizat în manualele de ştiinţă politică comparată. Există două tipuri de explicaţii pentru situaţiile când organizaţiile locale îşi îngroapă partidele pe termen lung prin deciziile pe care le iau membrii lor. Prima, valabilă mai ales în Vest, este aceea că activiştii de partid au convingeri sincere şi radicale, deci ceea ce îi motivează este ideologia pură, de la care nu vor să abdice doar pentru a atrage mai multe voturi, percepând asta ca pe o trădare. Cum ar veni, avem de-a face acolo cu o formă de onestitate perdantă. Se întâmplă asta în mişcările ecologiste sau cele ale stângii nereformate, care o ţin langa cu naţionalizarea mijloacelor de producţie, dar s-au văzut cazuri şi prin Est, pe teme precum lustraţia foştilor comunişti.
Ceea ce predomină în ţările foste socialiste, în special cele mai puţin dezvoltate, cu procent mare de populaţie în mediul rural şi largi categorii sociale dependente de stat, este însă al doilea tip de motivaţie: nu vreo ideologie - de care îi doare fix în cot pe membrii de partid -, ci reţeaua densă de patronaj creată de şefii locali de organizaţii este cea care ţine partidul la un loc şi livrează la cheie voturile dintr-un oraş sau judeţ. Controlul fiind aproape total şi chiar cu ramificaţii trans-partinice, asta explică de ce nivelul de competiţie e zero în locuri precum Botoşani, Caraş sau Olt (sau în Sectorul 5). Pledoaria pentru interesul general a liderilor naţionali stârneşte aici cel mult zâmbete. Dar chiar în judeţe prospere şi în principiu deschise pluralismului, precum Constanţa, complicităţile şi indolenţa opoziţiei locale, care nu reuşeşte să iasă în faţă cu alternative credibile, creează înainte de alegeri o atmosferă palpabilă de meci blătuit. În asemenea situaţii, decizia autonomă a organizaţiilor locale nu duce doar la rezultate mai proaste la nivel naţional şi pe termen lung pentru partidul respectiv, ca în Vest, dar capătă şi un inconfundabil aer balcanic, de farsă populară cu Măriuţa şi Vasilache.