Încercaţi să număraţi de-a lungul unei zile toate întâlnirile cu oameni care înjură, îmbrâncesc sau se uită îngrozitor de urât.
Faptul că unii mai şi scuipă din tot sufletul lor de ortodocşi e deja un amănunt rozaliu şi nevinovat pe lângă valurile de ură faţă de aproape pe care le emană continuu cei din jurul nostru. Ei, cam câţi indivizi cu spume la gură (pe interior sau pe exterior) vă ies la numărătoare? În trafic, la lucru, în magazine, la film, pe stradă, oriunde îşi pot găsi un paratrăsnet în mulţimea de capete aplecate.
Priviţi atent, încercaţi să ţineţi pasul. De câte ori se răsteşte măcar cineva la voi, de câte ori vă simţiţi ca într-un reality-show sado-maso, în care nimeni nu scapă nepedepsit? Problema vinovăţiei sau a nevinovăţiei este totalmente exclusă. Cineva trebuie să-ţi aplice corecţia, fie că e vorba de un şofer, un poliţist, rudele apropiate, un funcţionar, o infirmieră, o vânzătoare sau un şef complexat şamd. Dar nici noi nu suntem îngeri, nu? Şi noi greşim: uite ce feţe avem, uite cum mergem, uite cum suntem îmbrăcaţi, uite ce privire şi ce haine colorate avem, uite cum ieşim din casă ca să ne spulbere un cretin pe trecerea de pietoni, uite cum îi scoatem din minţi pe oameni, pentru simplul fapt că le ieşim în cale.
Partea de unde jocul acesta de strategie încetează să mai devină amuzant este momentul în care înţelegem că unii iau totul foarte personal, poate şi pentru că nu mai au încotro de foarte mult timp. Fundalul e crucial pentru întreţinerea şi dezvoltarea acestei stări de depresie şi furie generală. Haine posomorâte, negre, gri, maro, albastru- miliţian. Privirea în jos, o ţigară puturoasă mereu aprinsă undeva la îndemână, muzică proastă dată tare la un aparat prost, lumină chioară şi rece. Nenumărate cartiere de blocuri sinistre, cu ferestre mici de la care se aruncă gunoaie peste haitele de câini şi golani răpănoşi care le stăpânesc după lăsarea serii. Pâlpâirea albastră a televizoarelor din care se revarsă cea mai sinistră şi nevrozantă selecţie de ştiri, din care reiese că tot timpul se întâmplă ceva foarte nasol în România. Adăugaţi la asta, sărăcia, disperarea şi lipsa de perspectivă, mâncarea rebut, poziţia de lideri la consumul de tărie, peisajul de holocaust ceauşist şi neo-kitsch al marilor oraşe, umilinţa şi frustrarea. Rezultatul e vizibil cu ochiul liber.
Cred că maeştrii marilor conspiraţii, cei care le dau chewing-gum minţilor oamenilor, s-au plictisit de foarte mult timp de noi şi de ce se întâmplă pe-aici. O simplă baleiere a realităţii ne arată că fetele vor să se facă fufe şi să întâlnească dragostea adevărată, în timp ce băieţii vor să fie şmecheri, ca să-i facă pe fraieri. Toată lumea trebuie să facă pe cineva, iar dacă ai trecut de 40 de ani, mentalul colectiv îţi spune că eşti terminat, nu mai exişti. Nicio şansă, aşadar, pentru pensionari, care stau şi înnebunesc stând degeaba la limita subzistenţei, în vreme ce omologii lor din ţări mai acătării încep finalmente să trăiască, după ce şi-au încheiat conturile cu munca.
Soluţia este evident o societate mai prosperă, o lume mai relaxată, mai educată, în care oamenii ştiu că existenţa lor nu presupune un conflict cu a celorlalţi. Dar, până atunci, nimeni nu le spune bieţilor locuitori ai României că se îmbolnăvesc de depresie dacă stau la lumina unui bec de 40 W. Că nu vor zâmbi şi nici nu-i vor ajuta pe cei din jurul lor să zâmbească dacă se vor îmbrăca la nesfârşit în tradiţionalele haine de iarnă, închise la culoare, sanchi, pentru a atrage lumina. Ai zice că nu mai există nimeni interesant în jur în afară de cei care fură şi cei care mor violent. Mai scapă câte o pisică pentru care intervin pompierii, dar în rest, viaţa pare un pustiu în care întâlneşti mult prea des oligofreni şi silicon. Cam sumbră situaţia, nu? Hai, că am glumit. Viaţa e frumoasă, merită trăită, fir-ar mama lor a dracu'!
P.S. - Încercaţi să nu vă mai enervaţi, se pare că îngraşă.