Istoria Departamentului Securității Statului (D.S.S.) din perioada regimului comunist cunoaşte un dublu parcurs, unul consemnat prin documente, iar altul înscris în conştiinţa acelora care vreme de jumătate de secol au trăit cu teama faţă de un pericol invizibil. Istoria Securității rămâne în continuare parțial necunoscută în absența unui cumul de mărturii directe din partea cadrelor de interior, ofițerii de securitate.

 Mădălin Hodor (cercetător CNSAS): S-a mers nu neapărat pe un efort de a cunoaște în mod concret ce a însemnat Securitatea, ci care a fost rolul ei în perioada regimului comunist. După părerea mea suntem la stadiul la care avem niște tușe foarte groase, avem o imagine ușor deformată, aș spune chiar romanțată asupra a ceea ce a însemnat cu adevărat Securitatea și care a fost rolul ei, și mai ales în ceea ce privește defectele existenței tipului acesta de poliție politică în România.

După 1945 noul regim politic instaurat în mod nedemocratic la București a recurs la aparatul de represiune numit Securitate care dublat de sprijinul sovietic a reușit să-i asigure continuitatea. Vreme de 20 de ani Securitatea a fost o sursă de teroare, de eradicare a urmelor și a urmașilor fostului regim așa numit burghezo-moșieresc. După 1965 când vine la putere, Nicolae Ceaușescu va dispune reorganizarea aparatului de Securitate prin măsuri percepute în interior ca fiind reformatoare și benefice la nivelul întregii societăți.

Gen bgd. (r) Vasile Mălurean (fost maior de Securitate): Legislația privind apărarea Securității Statului a evoluat și ea de la primii ani ai comunismului când deciziile se luau la Moscova, când la conducerea instituțiilor politice și de informații și militare erau comuniștii internaționaliști aduși de Moscova sau agreați de Moscova, modalitatea de acțiune era cea violentă prin arestări, prin anchete, prin trimitere în justiție, lagăre de colonii de muncă, prin deportări.

Mădălin Hodor: Există această perspectivă că a existat o represiune foarte dură până în 1964 când au fost eliberați deținuții politici și lucrurile s-au relaxat și practic avem cumva o împărțire a regimului comunist și a Securității în două perioade: perioada neagră anii 50-60 și perioada mai relaxată din anii 70-80, ceea ce e perfect adevărat, dar pe de altă parte se scapă din vedere un alt aspect și anume faptul că asta nu ține de politica regimului, adică nu regimul comunist nu a considerat că nu trebuie făcută represiune după ’65, ci își suprimase adversarii care îi găsise la instalare în 1945, nu mai era era nevoie de această represiune pentru că puteai să supraveghezi întreaga Românie și s-o transformi pe toată într-o închisoare și nu mai era nevoie să-i ții numai pe unii în închisoare.

Gen bgd. (r) Vasile Mălureanu: S-a renunțat la acțiunea violentă, nu s-a mai pus accent pe arestări și condamnări în cazul în care România din 1964 devenise o țară fără deținuți politici se produsese în 1964 prin amnistierea și grațierea tuturor infracțiunilor, condamnărilor pentru infracțiuni contra statului. Asta dacă vreți a fost și un fel de pact social al statului, al regimului cu populația. Am șters cu buretele trecutul, un așa trecut dureros de la începutul anilor 50 pentru multe personalități și intelectuali de renume, nu se poate șterge așa ușor cu buretele, dar a fost un moment zero. De acum încolo conceptul de muncă a mers pe prevenirea ca anumite persoane pe fondul unor nemuțumiri sau influențe externe să ajungă să comită fapte, acte, activități împotriva Securității Statului car puteau fi documentate și trimise în instanță.

Mădălin Hodor: Pentru a-și asigura poziția în fruntea partidului, Nicolae Ceaușescu a recurs la o metodă folosită anterior de Nikita Hrușciov în Uniunea Sovietică. El a făcut publice și a condamnat abuzurile și crimele din perioada lui Gheorghiu-Dej. Acest denunț îl viza în moddirect pe adversarul său Alexandru Drăghici, fost ministru de Interne și șef al Serviciului de Securitate, principal contracandidat al lui Ceaușescu la conducerea partidului. El s-a folosit de cazul Pătrășcanu, de exemplu, un mare ilegalist comunist, ca să arate că un mare comunist a ucis inclusiv colegi de partid și că a făcut niște abuzuri care au fost îndreptate inclusiv împotriva comuniștilor de bună credință.

Ceaușescu dispune întocmirea unui raport care ulterior a stat la baza lucrărilor Plenarei C.C. al PCR din aprilie 1968. În cadrul Plenarei abuzurile din perioada dejistă au fost puse pe seama controlului insuficient al partidului asupra Securității justificându-se astfel prezentarea unor noi metode de lucru care urmau să fie supravegheate direct de către partid.

Mădălin Hodor: Ofițeri de securitate s-au constituit într-o Comisie de anchetă a Securității care au strâns materialele referitoare la colegi de-ai lor. Le-au făcut în această perioadă. Au apărut de exemplu relatările despre Pitești, despre Canal și multe alte documente care se regăsesc în acest dosar. Ceaușescu a folosit chestiunea asta cu crimele și abuzurile Securității să întărească controlul partidului asupra Securității. În paranteză fiind spus, oricum chestiunea era o mare ipocrizie pentru că absolut tot ce făcuse Securitatea în anii 50 sau 60, toate crimele respective fuseseră făcute la indicația, cu știința și uneori la ordinul partidului. Deci Securitatea nu acționa niciodată ca o chestiune independentă care făcea un fel de justiție proprie. Total fals, ei acționau exact la ordinul partidului.

Vasile Mălureanu: Securitatea nu avea posibilitatea să inițieze măsuri directe asupra membrilor de partid. Deci în 1968 a apărut o Hotărâre a Comitetului Central care restricționa foartea mult activitatea Securității privind membrii de partid. Pe de-o parte, nu putea să deschidă instrumente de verificare a unei informații privind un membru de partid decât cu aprobarea secretarului de partid pe nomenclatura respectivă, dacă era demnitar trebuie să aprobe Ceaușescu personal.

Securitatea nu a condus Partidul!

CONTINUAREA ARTICOLULUI IN PAGINA URMATOARE