Înțelepciunea politică a celor mai vechi decât noi spune că arhitectura instituțională a unui stat trebuie astfel construită încât el să rămână funcțional chiar dacă în cele mai înalte funcții ajung cei mai răi dintre oameni.

Tot înțelepciunea, de astă dată a unuia dintre acei puțini profeți ante factum ai demenței totalitare ce a dus la barbariile legate de războaiele mondiale ne avertizează asupra consecințelor potențial catastrofale ale implicării intelectualilor (cărturarilor, cum e tradus „clercs” în ediția românească) în bătălia politică.

Pasiunile politice pasagere sunt de înțeles și la cărturari, dar de la ei se așteaptă și altceva: să-și păstreze măcar o bucată de minte limpede pentru a gândi problemele cetății și a le oferi soluții. Dar, mai ales, să țină, undeva sus, chiar dacă departe, idealul. „Timp de două mii de ani, omenirea a înfăptuit răul, dar a cinstit binele”, rezumă Julien Benda rolul cărturarilor. Ei n-au oprit răul, dar măcar l-au expus și denunțat ca rău.

N-aș fi făcut această paranteză dacă problema în discuție nu i-ar privi în primul rând pe intelectuali: inflația de diplome și doctorate nemeritate și neacoperite de vreo cunoaștere reală și distincțiile oferite de stat pentru funcția publică. O reacție violentă a celor cu studii adevărate, ale căror prime gesturi de intrare în lumea cărturarilor - lucrările de doctorat - sunt o încântare pentru cititorii lor, chiar nespecialiști, pentru că le deschid lumi noi, sau sunt contribuții la un domeniu științific ce duc înainte cunoașterea lumii de către omenire, este ceva firesc în fața titlurilor obținute cu lucrări - copiate, făcute „pe genunchi” sau scrise de alții - cu care, din păcate, atât de mulți politicieni ne-au obișnuit.

Nu sunt firești însă ipocrizia și orbirea - partinică sau ideologică - cu care se vorbește despre studii, diplome și decorații. Din mai multe motive.

Ipocrizie este atunci când „Sorbonicile” (era numele peiorativ al unei universități de „largă respirație științifică” județeană, prin anii 90, dar poate fi folosit pentru orice instituție apărută peste noapte, cu standarde foarte joase, fără tradiție și fără rezultate) la care au fost „ai noștri” sunt, totuși, instituții respectabile, în timp ce înjghebările academice la care au fost „ai lor” sunt doar fabrici de diplome. Impostorii lor sunt mai impostori decât ai noștri.

Însă e orbire atunci când nimeni nu se întreabă cum a ajuns neisprăvitul român cocoțat politic prin vreo funcție publică, semianalfabet și resentimentar, moștenire a contraselecției programatice a comuniștilor și urmașilor lor, să-și dorească lustru academic și recunoașterea excelenței în serviciul națiunii, când mai ieri același personaj se lăuda cu „școala vieții” și cu averea făcută din „bișniță”.

Ei bine, nu intrarea în „lumea fină” o vor aceștia, majoritatea, ci beneficiile și privilegiile pe care tot ei și alții ca ei le-au asociat, prin lege, „cartoanelor” și „tinichelelor”, cum alintă disprețuitor diplomele și decorațiile.

Vor fi fiind și câțiva veleitari ce-ar vrea să treacă drept intelectuali, deși lectura unui text mai lung de două pagini le dă dureri de cap, simțul lor artistic vibrează doar la cântăreți cu toponime sau fenomene meteo extreme în nume, gustul lor vestimentar nu trece de nivelul boarfelor cu numele firmei scris mare pe piept iar casele le sunt pline de copii artistice de serie din China. Dar scriu (vorba epigramei) în loc să citească, debutează cu volumul I din Opere Complete, colecționează tablouri pe care le țin ascunse sau sunt bibliofili care adună cărți ce le vor rămâne mereu inaccesibile intelectual. Dar aceștia sunt puțini, majoritatea nu pentru spoială intelectuală caută diplome și decorații, ci pentru că le-au făcut foarte lucrative.

În lumea „reală”, a contribuitorilor neți la buget, studiile contează doar ca ingredient al succesului, prin ceea ce au reușit profesorii și cărțile să-ți transmită în mod real, prin ordonarea gândirii și disciplină intelecutală, prin antrenarea capacității de a studia serios o problemă. Dar banii vin în funcție de succesul în exercitarea profesiei, diploma în sine nu-ți aduce mai mulți bani sau o poziție mai înaltă, nu-ți aduce mai mulți clienți sau prețuri mai mari pentru ceea ce produci dacă ești antreprenor, ci toate acestea sunt decise de jocul pieței.

Pe când „la stat” orice diplomă (și orice decorație) are efecte dintre cele mai palpabile și mai oneroase, de la sporuri la salarii până la avansări „la excepțional” și de la adaosuri la pensia specială la locuri de veci gratuite (și un număr de salve de armă, proporțional cu dimensiunea decorației). Era absolut firesc să se găsească o modalitate prin care militari de cazarmă ce-au văzut războiul la televizor să ajungă mareșali și amirali, eroi pe timp de pace. Doar nu e vina lor că n-a fost război...

Sigur, o diplomă sau un doctorat au sens în învățământul superior, în medicină, în profesii precum cele juridice. Dar nu orice funcție publică cere studii superioare, cu atât mai puțin postuniversitare. Gândiți-vă, de exemplu, ce irosire de resurse ar fi ca un epidemiolog savant - de care acum avem atâta nevoie - să stea într-un DSP și să semnze toată ziua avize sanitare pentru covrigării și cârciumi, plus sgtatele de plată ale subordonaților și alte chestiuni „de șef”.

Dar asta nu se întâmplă doar în România, ci - cel puțin - în toată Europa, unde țările se laudă cu cât de mulți absolvenți de studii superioare au. Toți indigenii fac studii, indiferent dacă dotația, seriozitatea și hărnicia le-ar permite asta în condiții firești, nu impuse de diverse împăunări precum „societatea cunoașterii”, și apoi șomează cu diploma pe perete, în timp ce țările lor importă din Europa de Est, Africa și Asia oameni care să facă muncile „de jos”. Și, evident, majoritatea absolvenților „pe cap de locuitor” lucrează „la stat”, sunt specialiști în domenii cu contur epistemologic vag și multă încărcătură ideologică, dar sunt plătiți mai mult decât cei cu același nivel de pregătire și experiență de la „privat”. În România cu 45%. Pentru că, spune o activistă de stânga, statul e mai generos și bugetarii sunt mai bine „sindicalizați”. Și nu, Doamne ferește!, pentru că, de când lumea, nivelul veniturilor este invers proporțional cu distanța față de putere. Nici pentru că, din 1945 încoace, partidele nu mai conving alegătorii, cu îi cumpără cu promisiuni de creșteri ale redistribuirii.

Dar „fabricile de diplome” nu au apărut din neant, ci ele au fost fondate și deservite de universitari adevărați, în vremurile în care erau prost plătiți sau doar pentru că arghirofilia nu ține cont de studii sau cultură, iar îndrumătorii care au scos pe bandă rulantă doctori plagiatori și-au luat, la rândul lor, doctoratele în vechile universități, cele „serioase”.

Această ofensivă ideologico-politică de mărire a producției de absolvenți pe cap de locuitor strică în mod egal și universitățile - care e firesc să coboare standardele pentru a crește numărul de locuri, și administrația publică - care va fi nevoită să inventeze tot mai multă „muncă internă” pentru a-i absorbi și ține ocupați pe acești inutili și nefuncționali „funcționari publici”, și confortul financiar al celor ce susțin bugetul și primesc în schimb iluzorii bunuri publice, nedorite și, mai grav, cel mai adesea indezirabile și dăunătoare, precum feluritele certificate, verzi sau de alt fel, care se transformă în tot atâtea „bariere la intrarea în piață”, foarte pe placul marilor corporații (da, asta e orbirea conservatorilor etatiști) care scapă astfel de concurență, dar care ne plasează jos de tot în clasamentele mondiale ale libertății economice.

La această arhitectură a funcției publice au contribuit (și o susțin în continuare) atât socialiștii, care vor mai multe bunuri publice, fără să se-ntrebe dacă și beneficiarii lor și le doresc, cât și conservatorii, care vor un stat mai puternic. Așa că soluție politică nu există. Iar câtă vreme există stimulentul social și financiar, impostura academică va continua să crească, „sorbonicile” se vor înmulți, iar plagiatul va deveni (de fapt, va rămâne) regula.

Or aici ar fi nevoie ca intelectualii să renunțe la înfierări și dări în fapt ale „alor lor” și la tăceri apăsătoare când e vorba de „ai noștri”. Și să gândească, măcar după ce scăpăm de alegeri (iată, vo avea patru ani fără), un sistem care să elimine impostura profesională în funcția publică. Sigur, nu-i vor opri pe politicieni să umple instituții fundamentale cu foști politicieni sau alți înalți funcționari, vopsiți în specialiști, dar pe care comunitatea științifică a specialității lor nu-i cunoaște. Dar pot expune impostura strigătoare la cer măcar în domenii care nu depind de realitățile românești, cum sunt medicina, dreptul constituțional sau urbanismul.

Politicienii pot opri acest fenomen prin eliminarea stimulentului pecuniar. Dar cărturarii o pot opri dacă se opresc ei înșiși din a gira impostura persoanelor și instituțiilor. Dacă refuză să mai acorde titluri academice - funcționale sau onorifice - nemeritate, penibile gudurări pe lângă puternicii zilei.

Dacă reușesc să-i facă pe oameni să cinstească din nou binele, chiar atunci când fac răul. Va însemna aceasta o scădere a veniturilor sau prestigiului? Puțin probabil, chiar și pe termen scurt.