Virilul „Darie” - bărbat frumos și impozant, în ciuda defectului fizic din copilărie la un picior - o seduce, probabil pe viață pe adolescenta Maria Banuș. Povestea „conului Zăricuță” e fabuloasă...

Zaharia Stancu (născut la 5 octombrie 1902, Omida, Teleorman) este unul dintre scriitorii români care ar merita, urgent, o primă monografie critică de calibru. Cu toate controversele și dedesubturile biografiei sale interbelice și postbelice, omul se numără, ne place-nu ne place, printre „greii” prozei autohtone. Nici ca poet htonic, în descendența lui Esenin (din care a și tradus) nu-i rău, iar în Antologia poeților tineri (1934) e un deschizător de drumuri ca „promoter” - apreciază criticul literar Paul Cernat într-un crochiu dedicat autorului romanului „Desculț”.

Membru atipic al „tinerei generații” interbelice, a cochetat o vreme, de pe poziții mai de stânga, cu ortodoxismul celor de la Gîndirea, iar împreună cu Sandu Tudor a condus campania homofobă împotriva „cavalerilor de Curlandia” de la Criterion, denunțând eșecul „generației în pulbere” spre indignarea lui Mircea Eliade.

Iubirea pentru Lidya

Merită reeditat musai primul său roman, Oameni cu joben, pe care ulterior ar fi vrut să-l facă uitat: un roman despre burghezia interbelică - inclusiv despre cea evreiască, de unde provine și o iubită notorie a sa: Lydia Manolovici, alias Dania lui Anton Holban, curtată fără mare succes și de bietul Octav Șuluțiu.

Cam în aceeași epocă, virilul „Darie” - bărbat frumos și impozant, în ciuda defectului fizic din copilărie la un picior - o seduce, probabil pe viață pe adolescenta Maria Banuș; o va lansa și ca poetă (amănunte în acest sens și în jurnalul, remarcabil, al scriitoarei) - dezvăluie Paul Cernat. Mai mult: „Gazetar antifascist uns cu toate alifiile interbelicului, navigator abil între Siguranță și mișcarea de stânga, Stancu participă la aventurile rocambolești de spionaj ale senzaționalei Soranei Gurian și găzduiește grosul reportajelor lui Geo Bogza din Tempo și Lumea Românească (trimițându-l pe frontul Războiului Civil din Spania)”.

Aventurier fusese încă din adolescență când, în timpul Primului Război Mondial, rătăcea prin Balcani (vezi și excelentul roman picaresc, în stil Istrati, Jocul cu moartea, ecranizat pe măsură de Andrei Blaier în Prin cenușa Imperiului, cu un Gh. Dinică memorabil în rolul Diplomatului - un escroc cu înclinații gay).

Suspect de spionaj pro-britanic

„Notabile sunt însemnările sale de deținut politic în lagărul pentru militanții antifasciști de la Târgu -Jiu (Zile de lagăr, 1945) – mai consemnează Cernat. Apoi, în continuare: „Intrat în cărți pentru șefia primei Uniuni a Scriitorilor după al Doilea Război Mondial, cade o vreme în dizgrație (suspect de spionaj pro-britanic și de colaborare cu Siguranța), pentru a fi, mai ales după 1955, oficializat, după necesarele oboluri pe linie, plus o carte de reportaje din URSS-ul lui Stalin; au rămas notorii intervențiile sale împotriva lui Pasternak (care ar merita reexaminate și din alte unghiuri)” - opinează reputatul critic literar.

Rădăcinile sunt amare și restul ciclului autobiografic, deschis cu controversatul „megahit” Desculț (1948) și jalonat cu melodramele adolescentin-teleormănene Pădurea nebună, Constandina și Uruma, e inegal - strict literar, dincolo de partizanatul ideologic; inegal, dar, pe bucăți, de neignorat. Cel mai afectat de rigorile realismului socialist e, probabil, romanul Dulăii, dar și aici însă forța prozatorului se simte în pofida tezismului. Ticurile sintactice și lirismul nu i-au făcut un bine, dar au rămas un fel de marcă înregistrată.

„A ținut spatele” scriitorilor în fața lui Nicoale Ceaușescu

După debarcarea lui Mihai Beniuc (1965), „conu Zaharia” devine, până la sfârșitul vieții (mort de cancer pe 5 decembrie 1974, București), președinte al Uniunii Scriitorilor. A rămas până azi și va rămâne probabil pentru totdeauna cel mai bun președinte din istoria organizației, omul care „a ținut spatele” scriitorilor în fața lui Nicoale Ceaușescu și le-a creat în anii „destinderii”, un statut socio-profesional fără precedent (pierdut în ultimele decenii) – conchide Paul Cernat.

Pentru a reveni rapid: „Nu uit, desigur, nici acuzele de favorizare a propriei opere (vezi romanul Desculț, tradus în zeci de limbi din fondurile statului român și călătorind prin lume „în sandale de aur”). A impresionat, nu doar în epocă, romanul-bocet Ce mult te-am iubit, unde lirismul autorului capătă accente dramatice”.

Romanul romilor deportați de Antonescu

Capodopera lui Zaharia Stancu și una dintre marile cărți ale prozei românești postbelice rămâne totuși romanul Șatra (1968) - singurul neautobiografic, fără „Darie”! - monografie copleșitoare a romilor deportați de Ion Antonescu – apreciază Cernat. Ultimele tușe: „Câteva cuvinte despre „botnița” din Desculț. În contextul propagandistic al epocii, ea a picat la țanc, dar practica era, din păcate, reală; au cunoscut-o pe propria piele țăranii de pe moșia lui Duiliu Zamfirescu - și destui alții. Nu e clar în ce măsură a cunoscut-o Zaharia Stancu însuși, inclusiv în anii când a lucrat pe moșia lui Dinu Ioanid (viitorul scriitor Dinu Nicodin). Dar multe ar fi de spus despre această figură de pondere a literaturii noastre postbelice (și a literaturii „tinere” interbelice)...”.