O decizie a Curții Constituționale a României arată că prevederile legale care au permis prelungirea automată a sechestrului asigurator, contravine Constituției.
Litigiul judecat de Curtea Constituțională privește reclamația depusă de o societate comercială, a cărei bunuri au fost puse sub sechestru, care se prelungește automat de la o lună la alta, fapt ce afectează buna funcționare a acesteia.
Decizia CCR, se referă la ANAF, a cărui inspectori aplică sechestrul asigurator pe bunurile firmelor cu datorii la bugetul de stat, sechestru care nu mai este ridicat, ci prelungit în mod automat. „În motivarea excepției de neconstituționalitate, autoarea acesteia arată, în esentă, că prevederile legale criticate sunt neclare, lipsite de previzibilitate și lasă loc arbitrariului organelor fiscale.
Acestea permit organului fiscal să nu mai dispună ridicarea măsurii asiguratorii dacă a formulat sesizare penală, insă, fără a face vreo referire la menținerea în continuare a obligativitătii organului fiscal de a emite titlul de creantă.
Or, în lipsa titlului de creantă-act administrativ împotriva căruia dispozițiile legale permit contribuabilului să urmeze calea administrativă de contestare și, ulterior, de sesizare a instanței de judecată-contribuabilul nu are deschisă calea legală de a accede la justiție”, au scris în sesizarea CCR, reprezentanții firmei Miadi SRL.
"Curtea constată că textul analizat vizează un punct de contact între procedura administrativ-fiscală şi cea penală, fiecare dintre acestea având, însă, o reglementare bine determinată. Această interferenţă între cele două proceduri este reprezentată de prelungirea în timp a unei măsuri luate în cursul procedurii administrativ-fiscale şi menţinerea acesteia în cursul procesului penal până la un moment temporal nedeterminat, cu consecinţa excluderii analizei de oportunitate a luării măsurii asigurătorii de către procuror/instanţa judecătorească în funcţie de datele cauzei. Rezultă, astfel, o nepermisă confuzie între cele două proceduri, iar măsura asigurătorie administrativă capătă valenţele unei veritabile măsuri procesuale specifice procesului penal. Or, în cadrul procesului penal, măsurile procesuale, cum sunt şi cele asigurătorii, se dispun de organele judiciare", conform motivării CCR.
Curtea mai arată că legiuitorul nu are competența, în timpul procesului penal, "să substituie acţiunea organelor judiciare în ceea ce priveşte dispunerea măsurii asigurătorii cu cea a organelor fiscale".
"Curtea observă că, în situaţia dată, organul fiscal, sesizând organul de urmărire penală, se comportă ca un organ de constatare în sensul art.61 din Codul de procedură penală, iar procesul-verbal încheiat de acesta, atunci când există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, constituie un act de sesizare al organelor de urmărire penală, conform art.61 alin.(5) din Codul de procedură penală. Or, a accepta că, în lipsa actului procesual corespunzător emis de organul judiciar competent, o măsură asigurătorie dispusă de un organ de constatare în cadrul unei proceduri premergătorare începerii procesului penal subzistă, pe tot parcursul acestuia, înseamnă că s-ar recunoaşte competenţa organului de constatare de a dispune măsuri procesuale care privesc desfăşurarea procesului penal, ceea ce este inacceptabil. Prin urmare, legiuitorul nu are competenţa ca, în cursul procesului penal, să substituie acţiunea organelor judiciare în ceea ce priveşte dispunerea măsurii asigurătorii cu cea a organelor fiscale", conform deciziei CCR.
Judecătorii transmit că legiuitorul poate stabili ca luarea măsurilor asigurătorii să fie obligatorie pentru anumite categorii de infracţiuni, însă dispunerea acestora se realizează de procuror în cursul procesului penal, şi nu de organele fiscale în procedură administrativă cu menţinerea valabilităţii lor pe parcursul procesului penal.