TESTAT EVZ: „Scufundări” la 4.000 de metri, în cerul de la Clinceni

Dacă vrei să vezi cum este să pluteşti printre nori, la propriu, nu-ți trebuie neapărat licență de parașutist: există varianta săriturii în tandem. Adică legat de un instructor. Te costă puţin sub un salariu minim pe economie şi riscurile sunt practic inexistente. Datorită progresului tehnologic, paraşutismul a devenit la fel de periculos ca şi...mersul pe bicicletă.

La Clinceni, localitate aflată la 15 kilometri de Bucureşti, s-a deschis o şcoală de paraşutism mai înainte de a se băga canalizare. În 2006, fraţii Dragoş şi Bogdan Boeru şi-au pus în cap să aplice în România ce învăţaseră în străinătate, iar în 2010 au dat drumul primelor "sărituri comerciale". Toată "magia" e dirijată din hangarul TNT Brothers, de lângă Aerodrom.

Tricoul "My first jump", de arătat prietenilor

Dis-de-dimineaţă, fraţii TNT sunt echipaţi de zbor. Printre atâţia iniţiaţi în ale zborului, sunt singura care sare pentru prima dată în tandem, de la 4000 de metri. Înainte de asta, trebuie să completezi un formular standard, lucru care-ţi ia mai puţin timp decât un transfer bancar. După ce ai declarat că nu suferi de probleme de sănătate majore şi că nu eşti cardiac, primeşti drept răsplată pentru curaj, un tricou cu inscripţia "My First Jump". Pe urmă, eşti repartizat unui instructor cu care intri, foarte probabil, în cea mai mare aventură a vieţii. 10 minute printre nori, corp la corp Instructorul meu cu numele telenovelistic, Ramiro, din Buzău, are peste 7.000 de salturi la activ în cei 35 de ani experienţă. Instructajul durează cam 15 minute, cu tot cu echipare. Costumul: roş-alb, cu fermoar, a la NASA este completat cu o pereche de hamuri, unica mea legătură cu instructorul în aer. Împreună cu o fată la vreo 30 de ani, un francez vorbăreţ şi încă doi bărbaţi tineri, toţi paraşutişti cu acte în regulă, ne îndreptăm spre micuţa aeronavă Cessna TP-206 D, cu coada vopsită în roşu. Până sus, drumul este lin şi cam înghesuit. Timp de 20 de minute, cât durează ascensiunea, genunchiul meu serveşte punct de sprijin pentru braţul unui coleg, atât de îngust e spaţiul. În rest, n-ai de ce să te plângi. Până la 1500 de metri, savurezi o privelişte superbă. Full-contact cu hăul Pe măsură ce înaintezi, imaginile se estompează, pentru ca, în final, să se mai distingă doar figuri geometrice vagi. Încă nu ţi-e frică. La semnul instructorului, formaţia se încolonează spre ieşire, nu înainte de a bate palma. Sângele îţi îngheaţă în vene abia când se deschide uşa. Vântul puternic, rece, asurzitor aproape că te paralizează. Sub tine, domneşte hăul. Primii sar avansaţii, extaziaţi, cu mişcări naturale. "Nu poate fi prea greu", gândeşti, în drumul de-a buşilea spre ieşire. O fracţiune de secundă mai târziu, plonjezi corp la corp, cu 200 km/h. Fălcile flutură ca-n desene Te forţezi să rămâi cât mai prezent, să nu pierzi nimic din cele 40 de secunde de cădere liberă. La asemenea viteză, fălcile îţi flutură ca-n desenele animate. Apoi simţi o smucitură şi eşti întors la 90 de grade. Se deschide paraşuta, mare, albastră, cu mânere galbene. N-ai cum să uiţi detaliile, pentru că Ramiro te lasă "la butoane", să conduci pe cer. Zece minute trec ca-n vis, care se sfârşeşte când îţi apare în raza vizuală pista de aterizare. Din mic hambarul devine tot mai mare. Aterizarea este lină, când aluneci pe gheaţă doare mai tare. Schimbarea se simte câteva minute bune: eşti cu picioarele pe pământ, dar undeva, înăuntru, încă zbori.