Fostul ministru al Culturii, profesorul univ. dr. Vlad Alexandrescu, scrie pe pagina domniei sale de Facebook că a petrecut o vară și o toamnă în arhivele CNSAS, ajungând, ca printr-un miracol, să descopere ”o scrisoare originală a lui Dinu Lipatti, bătută la mașină, semnată de mâna lui”. O scrisoare adresată, de pe patul de spital, mamei marelui pianisti, care însă nu a ajuns niciodată la destinație pentru că a fost interceptată de organele statului și care ar fi declanșat urmărirea Annei Lipatti, mama lui Dinu.

Scrisoarea este redactată la 25 iulie 1949, din La Moubra, sanatoriul din Elveția unde era internat și tratat pentru boala Hodgkin. O scrisoare adresată de Dinu Lipatti mamei lui, Anna Lipatti, prin care o roagă să vină la el, să-i acorde asistența sufletească și îngrijirea de care avea nevoie. E o scrisoare pe care i-o scrie într-un mod relativ criptic, pentru că se teme de cenzura proaspătului stat comunist. O scrisoare în care încearcă să pară că nu este el. Pe spatele plicului e un nume de expeditor ce poate părea fictiv, dar este numele de fată al soției lui, Madeleine: Dannhauer. Această scrisoare nu a ajuns la destinație. Ea a fost interceptată de Securitatea comunistă și a declanșat urmărirea și arestarea Annei Lipatti, se arată pe site dinulipatti.org.

”Dinu era bolnav, internat într-un sanatoriu la Crans-Montana, în Elveția și urma un tratament cu Cortizon, prin grija doctorului Henri Dubois-Ferrière și cu asistența prietenilor săi, care făcuseră un efort financiar pentru a-i procura noul medicament. Tratamentul dădea roade și îi va permite să mai producă câteva înregistrări care au rămas ca un soi de testament în urma morții lui, la 2 decembrie 1950”, mai scrie Vlad Alexandrescu într-un articol publicat pe siteul dinulipatti.org.

 

 

La 16 septembrie 1950, deşi slăbit fizic, Dinu Lipatti susținuse ultimul său concert public la Besançon (Franţa). În partea două a recitalului intenţiona să execute cele 14 Valsuri în Do diez minor de Frédéric Chopin. Puterile însă îl părăsesc, după o lungă pauză în care publicul nu s-a clintit din sala, Dinu Lipatti reapare pe scenă, se aşază la pian şi interpretează motivul "Jesus bleibt meine Freude" din cantata "Herz und Mund und Tat und Leben" de Johann Sebastian Bach. Cu această rugăciune s-a încheiat una din cele mai bogate şi scurte cariere cunoscute în artă interpretativă modernă.

Două luni şi jumătate mai târziu, la 2 decembrie 1950 Dinu Lipatti se stinge din viaţă în vârstă de numai 33 de ani, cu partitura Quartetului în Fă minor de Ludwig van Beethoven în mâna. Ultimele sale cuvinte au fost: "Nu-i de ajuns să fii mare compozitor că să scrii muzică asta, trebuie să fi fost ales că instrument al lui Dumnezeu". La vestea morţii sale, marele pianist german Wilhelm Backhaus exclamă: "Nouă ne rămâne amintirea frumuseţilor pe care ni le-a dăruit şi o profundă întristare".

 

Dinu Lipatti, biografie

Dinu Lipatti s-a născut la București, la 19 martie 1917. Cu un naș de botez pe măsura talentului cu care a venit înzestrat – George Enescu, prieten bun al tatălui său – Dinu va creșe înconjurat de o mare afecțiune. Atmosfera artistică de lungă tradiție a familiei îi va permite să-și dezvolte de timpuriu aptitudinile sale muzicale excepționale.

Părinții, buni muzicieni amatori, tatăl violonist, mama pianistă, decid să-l consacre muzicii. La 8 ani, după primele noțiuni căpătate în familie, micul Dinu este încredințat profesorului Mihail Jora, eminentă personalitate, pentru a începe o serioasă și metodică educație muzicală.

Dinu studiază pianul, solfegiul și armonia. După trei ani, având deja nivelul cerut la Conservatorul din București - "Academia de Muzică și Artă Dramatică "- este admis în clasa renumitei profesoare Florica Musicescu. Continuă lecțiile cu Maestrul Jora, abordând de data aceasta și compoziția. Progresele tânărului elev sunt rapide. Își termină în mod strălucit studiile în 1932, după numai patru ani și, la audiția laureaților Academiei, interpretează Concertul în mi minor de Chopin. Dar cariera de concertist a lui Dinu Lipatti va fi inaugurată în anul următor, cu Concertul în mi bemol major de Liszt, acompaniat de orchestra Filarmonicii din București, sub bagheta lui Alfred Alessandrescu.

În același an, 1933, tânărul de 16 ani participă la Concursul internațional de pian de la Viena și obține Premiul II. Cu această ocazie, Alfred Cortot, membru în juriu, a remarcat cu entuziasm talentul pianistului român, considerând că ar fi meritat ”de departe” premiul I, și i-a propus să vină în Franța pentru a-și perfecționa studiile. În același timp, Lipatti se manifestă și în calitate de compozitor, obținând trei recompense succesive la Concursul de compoziție ”George Enescu”: Mențiunea I cu Sonata pentru pian solo (1932), Premiul II cu Sonatina pentru vioară și pian(1933) și Premiul I pentru Suita simfonică ”Șătrarii” (1934). Această ultimă distincție consacră artistul și în acest domeniu, care îi este foarte drag, dar pe care va fi nevoit să-l lase pe planul doi.

Anii de studii la Paris

Anul 1934 reprezintă începutul unei noi etape în viața lui Lipatti: studiile sale la Paris. Pleacă împreună cu mama și cu fratele său mai mic. La Școala Normală de Muzică este întâmpinat de Cortot și de asistenta sa Yvonne Lefébure, apoi se înscrie la clasa de compoziție a lui Paul Dukas. Primii săi profesori parizieni își dau seama de la început că au de-a face nu cu un elev, ci cu un artist deja format, căruia trebuie să-i pună în valoare toate calitățile. Elogiile excepționale pe care le primea adolescentul Lipatti reprezentau, însă, în același timp, un elogiu adus pedagogiei muzicale românești, după ce, pe plan componistic și interpretativ, România se remarcase deja cu artiști de prestigiu, în frunte cu George Enescu. Fără a diminua importanța influențelor profunde căpătate de el în contactul cu marile personalități artistice franceze și occidentale, în general, putem afirma că baza meșteșugului său, atât pianistic, cât și componistic, era rezultatul școlii românești. O abundentă corespondență cu profesorii din țară ne permite să urmărim evoluția artistică a acestui talent ieșit din comun, precum și ambianța artistică atât de bogată a epocii. Dar profesorul francez care va avea cea mai mare influență asupra lui Lipatti va fi Nadia Boulanger. După dispariția lui Dukas, ea va fi cea care va declanșa tot potențialul său afectiv și artistic, care îl va plasa rapid printre cei mai mari artiști ai vremii.

În această perioadă de studiu, Lipatti lucrează cu entuziasm și modestie. Tușeul său dobândește mai multă ”culoare”, după propria sa expresie; Cortot îl prezintă ca un al doilea Horowitz; dă concerte în Franța și în Elveția cu mare succes și realizează primele sale înregistrări la Școala Normală de Muzică. Repertoriul său se îmbogățește și se diversifică. Este preocupat deasemenea de dirijatul de orchestră, urmând cursurile lui Diran Alexanian și ale lui Charles M­ünch. În domeniul creației muzicale, compoziții ca bine cunoscutul Concertino în stil clasic sau Simfonia concertantă pentru două piane și orchestră de coarde nu mai sunt lucrări ”de școală”, chiar dacă autorul își caută încă mijloacele de expresie și este influențat fie de profesorii săi, fie de muzica contemporană (în special Stravinsky).  Adesea, Lipatti este invitat în cercurile muzicale particulare și urmărește de aproape viața artistică pariziană. O serie de cronici muzicale semnate de el și publicate în ziarul Libertatea din București, în 1938-39, relevă un remarcabil spirit de observație, o reală maturitate și probitatea care îi caracterizează toate activitățile.

Activitatea artistică în țară

În 1939, după cinci ani petrecuți la Paris, Lipatti se întoarce în România. Obținuse Licența de concert și, la sfârșitul studiilor de perfecționare, profesorii săi îi deveniseră colegi și distinși prieteni. În țară, artistul român începe să se afirme cu pregnanță în viața muzicală. Participă la câteva turnee cu Filarmonica din București și o prestigioasă colaborare artistică îl apropie mai mult de nașul său George Enescu. Tânărul discipol ascultă cu fervoare sfaturile maestrului, îi studiază operele și îl acompaniază în recitalurile de muzică de cameră. Compozițiile de maturitate ale lui Lipatti se remarcă tot mai mult: printre altele, originalul Concert pentru pian și orgă, Fantezia pentru pian, Sonatina pentru mâna stângăsau Dansurile românești pentru două pianesunt mult apreciate. Ocolind influențele enesciene, Lipatti caută să-și contureze un stil propriu, o sinteză între inspirația autohtonă și procedeele contemporane.

Dar pianistul depășește repede în anvergură compozitorul. Discul ne restitue unele prețioase imagini sonore din această perioadă, care precede ultima sa plecare în străinătate: câteva pagini de J.S.Bach, Scarlatti, Chopin, Liszt, Brahms etc., sonatele a doua și a treia pentru pian și vioară de Enescu, interpretate alături de autor și propriul său Concertino.

Ultima plecare. Turneele europene

La începutul lunii septembrie 1943, Dinu Lipatti, împreună cu logodnica sa pianista Madeleine Cantacuzino, pleacă în ultimul său pelerinaj. Un mare turneu, trecând prin Viena, Stockholm, Helsinki, Göteborg, Malmö, Zürich, Geneva și Berna trebuia să-i readucă la București la jumătatea lui octombrie. În ciuda nenumăratelor peripeții datorate războiului, planul se realizează întocmai, în afara ultimului punct; destinul stabilise o altă traiectorie...

În octombrie 1943 tânărul cuplu decide să se stabilească la Geneva. Dificultățile nu lipsesc, dar primirea este extrem de călduroasă. Un grup de prieteni sinceri și familiile lor îi înconjoară cu simpatie și admirație, ajutându-i în momentele grele: Ernest Ansermet, Frank Martin, Igor Markevitch, Nikita Magaloff, Hugues Cuenod, Paul Sacher, la care se adaugă alți numeroși artiști elvețieni sau străini.

Puțin timp după primele concerte la Geneva, Henri Gagnebin, directorul Conservatorului, îi propune tânărului pianist un post de profesor. Timp de cinci ani Lipatti va lucra cu entuziasm în cadrul cursului superior și de virtuozitate. La început mai rezervat, fără a dori să ”impună”, ci mai curând să ”propună”, el devine repede un idol pentru elevii săi.

Dar în momentul în care situația sa devine mai sigură, când renumele de pianist și profesor este din ce în ce mai evident, semnele unei misterioase maladii încep să apară în mod îngrijorător: febră, ganglioni dureroși, oboseală... Tânărul pianist anulează unele concerte, este obligat, uneori săptămâni întregi, să nu iasă din casă, sau să facă pauze prelungite, de odihnă, la munte. În momentele de răgaz, el reia cu mult curaj turneele, în ciuda interdicțiilor medicale și cântă cu entuziasm în cele mai mici orașe, unde este întâmpinat cu nespusă afecțiune. Este solicitat din ce în ce mai mult în Europa, ca și în Statele Unite, în America de sud, în Australia... Dar nu va putea pleca niciodată din Europa.

La Londra, Lipatti începe să înregistreze la casa Columbia și se împrietenește cu Walter Legge, directorul artistic. Tot în aceeași perioadă, olandezii îi propun să rămână la ei și îi trimit un vagon special amenajat pentru voiaj! Cronicile muzicale elogioase abundă. Jurnalistul francez Pierre Guitton, de pildă, își întitulează cronica sa despre un recital al lui Lipatti: ”Am ascultat pe Frederic Chopin interpretându-și Sonata în si minor !”

La Geneva, un grup de prieteni îi oferă un superb pian de concert Steinway. La numele amicilor și colaboratorilor deja citați ar trebui să adăugăm o listă enormă: Clara Haskil, de care îl leagă o mișcătoare prietenie artistică și o lungă corespondență începută în timpul studiilor în Franța, Edwin Fischer, Wilhelm Backhaus, Antonio Janigro, Herbert von Karajan, Paul Hindemith, Charles Münch, Yehudi Menuhin, Arthur Schnabel, Walter Gieseking, André Marescotti... fără a uita pe mult adorata sa profesoară Nadia Boulanger, sau pe doctorul Henri Dubois-Ferrière, inițiatorul fundației create în 1970 pentru lupta contra maladiilor de sânge, care poartă numele său asociat cu cel al lui Lipatti...

Ultimii ani. Maladia necruțătoare

Cum sănătatea sa devine din ce în ce mai precară, la Conservator i se sugerează colaborarea unui asistent – Louis Hiltbrand, un tânăr coleg, admirabil profesor. Lipatti îl acceptă cu toată bunăvoința. Ulterior, în 1949, Lipatti decide să renunțe la activitatea sa didactică. Buletinul Conservatorului anunță cu un infinit regret demisia ”acestui eminent profesor și artist, unul dintre cei mai mari din epoca noastră”.

Activitatea de concert, însă, nu se oprește. Și nimeni, în afară de soția sa sau de prietenii foarte apropiați, nu-și dă seama exact de amploarea tragediei care se desfășoară în fața ascultătorilor, uimiți de perfecțiunea artistică și prezența umană a lui Lipatti.

Între crize, transfuzii și tratamentul atât de obositor cu raze X, el lucrează și își modifică tehnica în funcție de dificultățile provocate de inflamarea ganglionilor. Brațul stâng devine mai gros și fiecare mișcare dureroasă. Acum, Dinu Lipatti își cunoaște maladia: limfogranulomatoză malignă (boala lui Hodgkin) și de asemenea șansele minime de vindecare, dar nu se descurajează. Își păstrează chiar umorul și își încurajează mult familia din țară. Dacă nu are posibilitatea de a cânta, compune, chiar în pat. După Melodiile pe texte de poeți francezi și Dansurile românești transcrise pentru pian și orchestră, termină Aubade pentru suflători, ultima sa compoziție.

În acest moment, repertoriul permanent al lui Dinu Lipatti conținea șaisprezece concerte - de la Bach la Bartok - și șase programe diferite de recital. În realitate, repertoriul său era mult mai mare. Lipatti ajunsese la o uimitoare cunoaștere a literaturii pianului, dar idealul său de perfecțiune era atât de înalt, încât numai o mică parte era considerată asimilată... Dacă ar fi cedat facilității, atât de obișnuită în epoca noastră, ar fi putut prezenta în orice moment integrala preludiilor și fugilor de Bach, a mazurcilor și studiilor de Chopin sau de Debussy și chiar a sonatelor de Beethoven etc., pe care le putea, de asemenea, transpune instantaneu în orice tonalitate, după mărturiile elevilor săi!

(surse: dinulipatti.org, wikipedia)