EXCLUSIV ONLINE. O femeie îşi caută toată viaţa tatăl mort în 1941. România, ţara care i-a trimis părintele la război, aruncă uitare peste eroii care au pierit în lupte de demult. Autoritatea care ar trebui să le protejeze nemurirea stă sub nori negri. Două poveşti, câteva pilde, nenumărate întrebări şi puţine răspunsuri.
"Tatăl meu era din Independenţa, sergent de premilitari în Regimentul 11 Siret. A murit în 1941, pe 9 iulie. Pe 22 iunie trecuse Prutul. 1.020 de români au murit atunci la Ţiganca. Astăzi sunt acolo nouă gropi comune şi un monument, pe un deal. La cota 101”. Începem de aici: Tudoriţa Negriu şi-a căutat tatăl decenii la rând.
De fapt, i-a căutat rămăşiţele îngropate undeva în Republica Moldova, „uitate” de un regim comunist pentru care războiul împotriva trupelor roşii ale Moscovei din perioada 1941-1944 nu merita decât şters din memoria comună.
„Tata n-a fost fascist, ci doar patriot”, remarcă fiica pentru care tatăl e doar o imagine în fotografii vechi. Sergentul Anton Tudorache a murit prăbuşit peste mitralieră. Avea fruntea şi părul „decupate” de schijele unui obuz sovietic.
Trecutul ca o jucărie sovietică
Sunt cuvintele pe care Tudoriţa Negriu le-a auzit şi le-a rostit ani la rând, neştiind exact de ce tatăl ei a trebuit să moară pe front. Oamenii mari îi ziceau „de onoare”, iar copilul se mira. Unde să fi fost oare onoarea bărbatului căzut în primele zile ale războiului din Basarabia, din moment ce nimeni nu vorbea la sfârşitul conflictului decât despre măreaţa armată sovietică şi „eliberatorii” ei de după 1944? Anton Tudorache (foto) rămăsese în pământul udat de sânge de la Ţiganca, acolo unde vara lui 1941 fusese fierbinte şi tragică.
Mutăm cadrul. Bucureşti, aproape şapte decenii mai târziu Pe o străduţă care şerpuieşte spre Parcul Carol, un autoturism de teren înaintează încet. Castelul lui Vlad Ţepeş, edificiu vechi de 103 ani, care găzduieşte astăzi sediul Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor (ONCE), e într-o zonă splendidă. ”Suntem o ţintă pentru rechinii imobiliari”, explică “acţiunea de filaj” colonelul Cristian Scarlat, directorul instituţiei.
Din biroul său minuscul, încălzit de o sobă ca în odăile copilăriilor idilice de pe vremuri, perspectivele sunt sumbre. Norii negri ai desfiinţării planează şi deasupra acestei instituţii care deserveşte ”electoratul mort”. În România, calculele sunt simple, iar viaţa nu se împiedică de trecut: ”Norocul nostru că a început criza asta, altfel acum era şantier aici, se ridicau vile, cine ştie...”. Autoturismul de teren demarează ca la raliu.
COTA FATALĂ Crucile mici şi spicele URSS
Istoria de manual a eternizat acel 22 iunie 1941. Soldaţii români au trecut Prutul pentru a readuce Basarabia sub mantaua administrativă a Bucureştiului. Pentru România începea Al Doilea Război Mondial. Acum, la distanţă, este loc pentru discuţii de nuanţă şi acuzaţii: românii au luptat alaturi de fascişti, forţele noastre erau extrem de prost instruite şi dotate, iar lista poate continua, aşa cum a arătat Cristi Puiu că sunt discuţiile din sufrageriile românilor.
Istoria trăită e altfel. Pe Anton Tudorache nimeni nu l-a întrebat dacă vrea să meargă la război. A primit ordinul de încorporare, iar în dimineaţa lui 23 iunie trecea deja în Basarabia alături de Regimentul de infanterie 11 Siret. În nopţile de 3/4 şi 4/5 iulie, unităţile româneşti au fost deplasate de pe cursul inferior al Prutului în zona Fălciu, unde, la 6 iulie, s-a deschis capul de pod Ţiganca. Regimentele 11 şi 12 au fost introduse în acest cap de pod cu un obiectiv precis: să atingă cota 101 de pe Dealul Epureni.
Pe 8 iulie, zona Ţiganca se prăbuşeşte în Gheena morţii. Ruşii atacă pe tancuri. Aripa stângă a Regimentului 11 se retrage în derută. Anton Tudorache îşi dă seama că oamenii săi vor fi ajunşi de blindatele inamice. „Nu înapoi, ci spre stânga, la ăia din 12 care-s mai aproape şi nu se retrag”, se aude vocea bărbatului, printre norii de fum şi zecile de cadavre.
Încolonaţi în tăcere
În zona Regimentului 12, surpriză!, comandantul român îl acuză pe Tudorache de părăsire a poziţiilor şi îl ameninţă cu judecata marţială. Situaţia se rezolvă însă: sergentul îşi explică decizia şi se arată decis să lupte alături de oamenii colonelului Gheorghe Niculescu. Artileristul Nicolae Dănescu avea să-şi amintească peste ani: „Atunci s-a produs o adevărată minune: pe panta dealului veneau în fugă ostaşi de-ai noştri, cu strigăte de ‘ura’.
Erau bravii infanterişti ai colonelului Gheorghe Niculescu, comandantul Regimentului 12 Dorobanţi. În fruntea lanţului alerga însuşi comandantul. Lângă el, un plutonier mic şi blond, Petre Dunduc, care suna atacul cu trompeta, iar de cealaltă parte, sergentul Anton Tudorache, împroşcând rafale din puşca mitralieră”. Pe front însă, victoriile sunt efemere. Atotprezentă este doar moartea.
A doua zi, pe 9 iulie 1941, întreaga creastă a fost ocupată. Preţul avea să fie imens, peste 1.000 de oameni găsindu-şi sfârşitul pe dealurile de la Ţiganca. Printre ei, comandantul Regimentului 12 Cantemir, colonelul Niculescu, şi tatăl Tudoriţei, sergentul Anton Tudorache. Ambii, morţi pe „frontul de onoare”.
O amintire ca o carte poştală, dintr-o altă Românie: în cinstea acestor eroi, la cota 101 a Dealului Epureni s-a ridicat în 1941 o troiţă din fier forjat montată în soclu de piatră (foto), înaltă de cinci metri. În septembrie 1944, trupele sovietice ce reocupau Basarabia au demolat-o. În locul crucilor mărunte, au răsărit spicele şi idealurile agricole de colhoz. Dedesubt, morţii au rămas încolonaţi în tăcere.
PREŢUL Când moartea costă 22 de lei Tudoriţa Negriu nu s-a împăcat niciodată cu gândul că tatăl ei e doar o amintire îngropată dincolo de Prut. Pentru multă vreme, istoria nu i-a dat voie să spere. Într-o ţară comunistă, nimeni nu avea nevoie de eroii unui război antisovietic. După 1989 însă, Tudoriţa şi-a înţeles libertatea ca o datorie. Faţă de părintele pe care nu l-a cunoscut niciodată, dar de care au legat-o mereu fire invizibile.
„În 1991, ascultând la radio o emisiune dedicată armatei, am aflat de cazul locotenent-colonelului Niculescu, al cărui tată, comandant al Regimentului 24, murise tot la Ţiganca în iulie 1941. Şi am luat legătura cu el”. Colonelul Niculescu i-a răspuns. Solidaritatea în moarte a părinţilor supravieţuise deceniilor. Iar o dată cu neaşteptata corespondenţă a venit speranţa.
“Eroii ruşi au cimitir la noi, România ce face?”
Ţiganca nu este departe de Independenţa, comuna gălăţeană de unde Anton Tudorache a plecat acum şapte decenii spre moarte. Şi totuşi, pentru Tudoriţa locul a fost multă vreme la capătul pământului. Kilometri de drum s-au transformat mereu în distanţe insurmontabile sub apăsarea grea a ideologiei comuniste.
Un gând i-a stat mereu însă în colţul sufletului: „La noi în comună există cimitir al eroilor sovietici, de pe vremea în care eram eu mică. Ruşii vin şi se îngrijesc la noi de eroii lor, noi ce facem?”. Întrebarea a rămas fără răspuns mult timp. Atât de mult încât Tudoriţa încetase să mai creadă că visul ei este realizabil. Apoi, istoria a început să curgă pe repede înainte.
A venit Revoluţia, România şi-a trăit convulsiv primul deceniu de libertate şi, pe neaşteptate, în 2003 s-a înfiinţat o instituţie cât un mic muzeu al memoriei, Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor. În 2006, minunea s-a produs şi la Ţiganca: un cimitir în cinstea eroilor căzuţi în 1941 a fost amenajat. Tudoriţa n-a reuşit însă să meargă la inaugurare.
O altă realitate crudă: pământul pentru care tatăl ei se jertfise îi cerea acum paşaport pentru a o primi. A ajuns, într-un final, un an mai târziu. După 66 de ani şi o lună de la acel iulie 1941.
„Mă doare pentru că tata a murit degeaba” “Când am fost la Ţiganca în 2007, la graniţă, ne-au controlat paşapoartele. Şi m-am gândit: pentru ce a luptat tatăl meu, dacă eu acum trebuie să prezint acte?”. Tudoriţa Negriu are astăzi 67 de ani, trei băieţi, un caiet cu poezii şi note personale – „Eminescu este idolul meu” – plus recunoştinţa că a fost, măcar o dată, în locul în care tatăl ei şi-a suspendat destinul.
O deranjează uitarea în care România şi-a îngropat, a doua oară, eroii de război. Şi nu înţelege de ce moartea lor a costat atât de puţin: „Mama a primit un an sau doi pensie de veteran. Apoi i-au ridicat-o pentru că tata luptase împotriva Rusiei. Astăzi primeşte ca veteran 22 de lei”.
LUPTÂND CU O FANTOMĂ ”Am crezut că ne-aţi uitat de tot…”
Istoria lui Anton Tudorache e a multor români despărţiţi şi în moarte de famiile lor. Povestea lor se intersectează fericit în 2003 cu munca unor oameni pe care nu-i ştie nimeni. Naşterea dificilă a Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor a fost forţată de o Germanie mult mai dedicată cetăţenilor pe care i-a trimis la moarte. Berlinul avea nevoie de o instituţie alături de care să regleze memoria soldaţilor cărora statul german le-a cerut să lupte în numele său.
Astăzi, cei 33 de lucrători la ONCE sunt invizibili în spaţiul public. Fără lamentaţii inutile, asta este o realitate asumată într-o ţară în care patrimoniul civic este format de caricaturi. Efortul celor 33 ar putea fi rezumat, statistic şi nedrept, la cele câteva ”însemne” ridicate în Republica Moldova, Federaţia Rusă, Slovenia, Slovacia, Ungaria. Acolo unde au fost identificate locurile unde şi-au pierdut viaţa tineri ai României de altădată. Nu este însă niciodată vorba doar despre asta.
Chirurgia memoriei implică şi altceva. Ilie Schipor, adjunctul de la ONCE, ştie că Oficiul e doar o prelungire a muncii unor fanatici ai memoriei din Ministerul Apărării Naţionale, care s-au dedicat acestei lupte inegale cu fantoma uitării. O fantomă care devora trecutul în forme concrete: buruienile crescute peste oasele românilor căzuţi în marile războaie ale secolului trecut.
Schipor o spune, ostăşeşte, în cuvinte simple: ”Când am fost în Republica Moldova, oamenii încetau lucrul la câmp şi când aflau de unde am venit le dădeau lacrimile: ‘Am crezut că ne-aţi uitat de tot...’"