ȘASE ZILE LA BUCURESTI SI UN CEAS LA GAUDEAMUS

 

Am fost solicitată să fiu prezentă la Tîrgul de Carte Gaudeamus cu ocazia publicării la Editura Curtea Veche a cărții mele «Ultima vară în Bretania», carte scrisă în limba franceză și tradusă în limba română de către Doina Jela.

 

Locuiesc în Franța de 37 de ani și am părăsit Parisul pentru șase zile – număr de zile necesare pentru facerea lumii – și pentru realizarea unui reportaj filmat în vederea promovării cărții.

În marginea acestei activități s-a născut și un reportaj scris, rezultat al nenumăratelor mesaje ce am schimbat timp de șase nopți cu prietenii mei cei mai buni Liliana Tomescu și Lucian Muscurel care locuiesc la Stockholm, precum și cu draga mea prietenă Manuela-Lavinia Marinescu care locuiește cu soțul ei Mircea Chioreanu la New York.

 

14 noiembrie 2018 – Paris

Ora 4 dimineața.

M-am spălat, m-am pieptănat, fundă roșie mi-am agățat ca să nu mă deochi. Aștept să vină Ion cu amicul Marius care va dormi la noi în lipsa mea. Plecăm la ora 5 cu tot alaiul, Ion fiul iubitor, Iohan – realizator și operator francez, bucuros să cunoască România, și Leon, entuziast susținător al proiectului ademenitor de a crea un film scurt despre evenimentul lansării cărții mele.

Nici măcar nu pot spune că-s emoționată.

E noapte încă, și am prea multe de făcut pentru a lăsa totul în ordine cît și frigiderul bine căptușit ca să ușurez viața iubitului meu soț. Am pus instrucțiuni pe toți pereții de parcă aș pleca pe șase luni, știu că-s inutile, Marius și Laurențiu vor face cum îi va tăia capul ca doi cățelandri scăpați din lesă.

La aeroport ne duce Marius cu mașina direcția Beauvais, 87 km de Paris.

Ora 7 dimineața.

Ajunși cu bine la Beauvais. Lumeeeeee … Coadăăă ….. Plin de români. Mă așed pe un scaun și privesc adormită cum băieții, cu gobleul de cafea într-o mînă și senviciul în cealaltă, îming cu piciorul valizele grele, încercînd să înainteze cu un metru pe sfert de oră, după legile dintotdeauna a cozii la ghișee.

O doamnă ca un papanaș, foarte vorbăreață, îmi face capul călindar cu explicații amănunțite în domeniul murăturilor, borșului și dulceții de dovleac. Printre cuvinte

aflu cîți copii are, cîți nu are, cîți nepoți, cîți cumnați și crăcile arborelui ei genealogic apasă greu pe creierul meu adormit.

La vamă a trebuit volens-nolens să-mi scot cizmele și să mă descotorosesc de tot ce ar fi putut ascunde o armă periculoasă. Victorioasă epocă trăim !

Plouă « stupid ». Sînt în avion. Acuș decolăm. Ascunsă de multitudinea de capete așezate în șiruri de cîte trei, o ființă indefinisabilă bolborosește cuvinte cabalistice în timp ce cu brațele execută un dans ritual.

E soare deasupra ploii. 2

 

Ora 23 :30

M-am trezit după un somn demn de un tăietor de lemne. Avionul – un coșmar. Înghesuită între un necunoscut care mirosea puternic a parfum, și Leon care mult prea surexcitat ca să tacă măcar cinci minute, îmi purta o grijă măgulitoare și despotică : «da’ un jus nu vreți ?… Da’ poate alune ?… O cafea v-ar face bine, da’ o coca-cola ? Nu vreți haina mea sub cap? Sau pe picioare ? Vă e prea cald?» «Nu, nu vreau !»… Nu vroiam decît să fiu lăsată în banii mei, cu picioarele chircite între fotoliul meu sparțiat și cel din față, cu plexul strivit de măsuța pliantă care îmi permitea să-mi pun coatele pe ea și să-mi sprijin tragic capul în mîini.

Am aterizat după trei ore de zbor deasupra unei zăpezi de nori deși, amețită de soarele crud ce intra nemilos pe hubloul murdar, și cu dorința nestăvilită de a mă trînti pe jos, oriunde, ca să-mi oblojesc durerea din spate. Si am dedus că avionul din care coboram strivită fu conceput desigur de un genial urmaș ai primilor inventatori ai torturei.

Ca un cățel, pierdută în valul de călători, a trebuit să urmez pe doi kilometri de culoar (poate un kilometru, dar mie mi s-au părut patru) pasul uriaș al progeniturii mele care, în depărtare, cu cel 1 metru 96 al lui, scotea capul din mulțime ca un periscop. Totul mi se părea ireal, se vorbea românește și eram convinsă că limba pe care o pricepeam atît de bine era franceza și inconștient am răspuns în franceză primului român care mi s-a adresat în limba-mi maternă.

Culoare curate, lucitoare, benzi rulante, iar culoare, iar benzi rulante, closete impecabile, oboseală de sfîrșit de viață, valize ce șerpuiau resemnate una cîte una, într-o horă monotonă.

Alte încăperi, spații greu de definit, mult beton, parking-uri, mașini, bariere, în fine urcăm într-un taxi.

Prin cortina de fier a oboselii – emoție abia perceptibilă. Băneasa învăluită de rugină … Unde? … Nu mai știu, sau poate știu da’ nu pot spune… Casa Scînteii, nu se mai cheamă așa? apărută după un gigantic afiș publicitar, ca o fantomă în ceața aurită, soare ostenit, șofer vorbăreț, îl cunoșteam dinainte să se cunoască el însusi, ne mărturisește fără ocol că vrea să se stabilească în Germania. Case sublime, bîntuite de lepră, se ascund printre crengile copacilor tomnatici.

Nu pricep Bucureștiul. Casa Partidului? A, nu ?! Antipa? Da ! Vila Miorița? … Care ? Unde ? Calea Victoriei, parcă da, pe aici, nu, nu, mai încolo un pic …

Panouri acoperă boala cronică a zidurilor, ziduri sfîrtecate, blocuri într-o rînă, înegrite, geamuri oarbe, geamuri scoase, Doamne, am aterizat în Siria!

Strada Maximilian Popper, nr 53 pe colț. O poarta de fier, o motocicletă stă într-un cot, sprijinită de gard. Casă de la marginea Bucureștiului, casa Conului Leonida : o curte îngustă se prelungește pînă în fund, toată acoperită cu o mochetă verde ce imită iarba. Pe zid, iederă care lasă să apară obraznice, flori roșii de plastic și scoici mari dispuse cu o artă neidentificabilă.

Ne întîmpină o femeiușcă veselă și sprintenă ca o căpriță. Surîs fermecător. Vizităm camerele curate, austere. Duș, closet curat. Un pat canapea ocupă trei sferturi din încăpere ; în partea opusă, o nișă unde încape hîș un pat dublu. Camera mea și a lui Ion. Nu masă, nu noptieră, nici etajeră unde să pui un pahar cu apă. Două dulapuri strîmte ca niște sicrie puse în picioare. Calorifer cald. Una peste alta avem unde ne spăla și unde dormi.

Din hol, urci o scară abruptă ce duce la o bucătărie comună. De urcat, urci, de coborît, de n-ai vertij, îl capeți cu siguranță. Am încropit un minimum de confort, servindu-mă fără jenă de măsuța din hol pe care am forțat-o sa intre cumva pe la jumatatea patului ; trebuie să o încaleci ca să te urci în pat, și am luat lampa din camera lui Iohan, fără remușcări, știind că nu va citi noaptea. E o priză la capul patului, un pic cam departe, da’ cu băgare de seamă voi reuși să nu fac să cadă lampa de pe măsuță.

Am plecat cu toții pe jos la 700 metri după GPS să schimbăm bani. Aerul îmi părea spălat și o forță nouă îmi străbătu corpul.

Toamnă tîrzie, … amurg violet … Bacovia … alte timpuri, cînd fu, ce fu ? … Vegetație abundentă și muribundă.

Bulevardul Unirii – un șir interminabil de trandafiri – multitudine de culori ce tremură în aerul curat, cer vag cețos, soare adormit.

Băieții filmau fiece colț, încetineam pasul cît să privesc fascinată printr-o lacrimă oprită, trandafirii … « Mai sunt încă roze, mai sunt, și tot parfumate și ele » …

Tigănci înfofolite (nu e frig) mătură frunzele moarte.

Am luat un taxi, eternul sofer de taxi, vrea să se stabilească în Franța unde are « o tanti ».

Restaurantul « La Plăcinte… » La plăcinte înainte … ?

Chelner șugubăț, are un cumnat la Frankfurt. Simpatic, rapid, atmosferă familială, murături ca la « madame Ileana », vărzări să dai cu căciula-n cîini, placintă cu vișine să-ți vină să te scoli noaptea ca să mai manînci vreo două.

Noapte adîncă. M-am trezit cînd s-au întors băieții de la « Carul cu bere » unde au mîcat pîrjoale ca la mama acasă, comparație care m-a ofuscat. Ion e încîntat de București, de pacea de pe străzi, de oameni. Afară e cald și liniște. Ion are chef de vorbă, profit de astă intimitate atît de rară la Paris. Îi explic de ce se spune ora douăsprezece și nu ora

„DOISPE” explicație ce nu pot da tuturor românilor chiar dacă îmi scrîșnesc dinții și-mi țiuie urechile, și toți vor să mă vadă înainte de « DOISPE ».

15 noiembrie

Ora 6 dimineața

Nu merge apa caldă. Pensiunea e pustie. Citesc instrucțiunile agățate la intrare. Ne roagă să nu fumăm și la plecare să încuiem și să punem cheile în cutia de scrisori de la numărul 51.

Ora 17.

Acuma am sosit, plecată de la 7 dimineața. Împreună cu Leon am plecat la Auchan, trei kilometri de mers pe jos, de ce nu ? Am plecat sa cumpărăm, de-om găsi, un coș frumos împletit ca să pun în el dulciuri aduse de la Paris și fructe de toate culorile, flori, în fine, să compun o natură moartă à la Caravaggio și să-l duc în ofrandă la Editura Curtea Veche.

Magazinele închise, aerul înviorător, eu dușată cu apă rece aveam aripi la picioare ; soare timid, Bucureștiul avea un miros aparte, vag cunoscut mai mult de suflet decît de narine.

Pe Calea Vitan îmi lipeam nasul de toate vitrinele, doar, doar, oi găsi coșul blagoslovit, nu-mi puneam mari speranțe în Auchan. Numai florăriile erau deschise ; cine cumpără flori în București la ora 7 :30 dimineața ? Florăriile de pe Vitan seamănă cu cabinele de teleferic, burdușite în acest început de toamnă cu crizanteme de trei culori : roșii, 4

 

galbene și mov – nu există crizanteme albastre. O femeie îmbrobodită fumează într-un colț alături de o găleata goală. Nu, nu are coșuri de vînzare. Leon își reclamă cafeaua. Cafenelele deschid abia la ora 10. Tigănci înfofolite mătură frunze moarte. Mișcător de amabile ne îndrumează către un distribuitor de cafea la cîțiva metri.

Calea Vitan – lungă, impersonală, străbătută de tramway. Clădiri actuale, în fine, nu vechi ; de loc arătoase, mai mari, mai mici, mai cu geamuri, mai fără geamuri, un Supermarket fără caracter definit, rece. Intrăm totuși. Nu-s coșuri dar raionul mezeluri – păcat biblic !

Covrigi calzi, cu mac, n-am mai mîncat de 37 de ani !

A început să ploaie … Un Complex cu multe vitrine … Vitrina unui magazin nemțesc ne dezvăluie coșuri împletite, dizain modern.

Plouă, deci intrăm și ieșim cu un coș împletit ; luăm primul taxi. Sofer de taxi vesel, pleacă la Dubai, unde are un frate care lucrează în aeronautică.

Ajunși la Pensiune, am gătit coșul ; rezultat scontat : departe cu secole de Caravaggio.

Direcția Aurel Vlaicu 35 cu taxi, și șofer, bineînțeles, care vrea să plece din România dar nu știe unde. Caut să zăresc pe fereastra taxiului numărul 15 din strada Aurel Vlaicu ; acolo unde, împreună cu soțul meu, am petrecut ore, zile, ani, în compania prietenilor noștri Valci și Grigore Vasiliu-Birlic. Nu văd numărul, dar pare a fi ăst bloc îmbîcsit de negură și încrîncenat în uitare …

Aurel Vlaicu 35. – O curte largă pietruită, un bloc aproape elegant. « Curtea Veche » ocupă toate etajele. Vizită neprevăzută, primire spontană, caldă, mai caldă nici Regele n-ar putea primi. De altminteri tronează sus pe perete… Nu cunosc pe nimeni. Toți mă cunosc, mi-au cetit cartea, îmbrățișări, ochi umezi, tăceri, înțelesuri complice între undele inimii, suflete ce mi se lipesc de suflet, emoție autentică, mă simt stupidă.

Scoala Centrală, fostă Zoia Kosmodemianskaia, fostă Centrală. Anii mei de clase primare. Poarta mare închisă. Privesc școala printre « gratii de fier » și-mi vine să strig « liberté, égalité, fraternité ! » Geamurile înalte mi-au amintit culoarul lung care le însoțește … Sentiment atît de îndepărtat că și-a pierdut gustul. Filmăm ce ? … fațada, strada ; trecători intimidați ne ocolesc cu respect.

O singură amintire izbucnește cu violența cu care am trăit-o : cartea pe care am citit-o obligatoriu, în clasa a doua « Zoia și Sura » scrisă de mama Zoiei Kosmodemianskaia. Pentru prima oară aflam că omul poate fi criminal ; brutalitatea și ororile perpretate în timpul războiului, torturile îndurate de adolescenta Zoia, m-au cutremurat pe viață. Si azi cînd m-am resemnat, pricepînd în fine, că omenirea nu se poate desface de violență și prostie, știu că resemnarea mea nu e împăcare, ci revoltă surdă ce-mi otravește firea.

Privesc școala și-i mulțumesc în gînd învățătoarei mele de atunci. Stiu în minea mea că doar învățătura profundă mai poate înreia ceva din boala omenirii. Dar cine să învețe pe cei ce au menirea să învețe, în ce fel să învețe pe alții ? Grea dilemă azi cînd informația abundentă în ritm de dicționar accelerat ia locul culturii profunde care cere timp pentru a fi asimilată, azi cînd ecranele despart omul de natura sa dintăi …

Filmare – Parcul Ioanid, Grădina Icoanei, aceiași toamnă galbenă, nostalgică. Un cățelandru îmi sare în brațe și-mi urează bun venit … Bun venit, unde ? Nu acasă. Sînt pribeagă peste tot. 5

 

Ne-am delectat în reataurantul din Grădina Icoanei cu atmosfera pașnică, delicatețea chelnerilor și cu un excellent rasol cu sos de hrean, pe care ei îl numesc osso buco – ceea ce nu era.

Filmăm, filmăm, în afară de taximetriști și chelneri, nu avem alți interlocutori pentru a pricepe de ce vor ei să părăsească România. Ar putea pricepe ei de ce aș părăsi eu Franța și aș pleca la capătul lumii ? În ocurență, capătul meu –

Strada Brezoianu 53. Aici au locuit înainte de a deveni pribegi, părinții mei alături de sora mamei, Valeria Sadoveanu. Clădire veche scăpată de cutremurul din 77. Cine o fi locuind la etajul 5 ?

Cișmigiul, trist și învechit. Ne asemănăm. Unde era « Buturuga » ? Lacul secat, ca un ochi mort. Pe ridicătura stîncoasă mirosea înnecăcios a urină. Băncile seculare, știrbe de stinghii. Un rond de tufănele galbene – mormînt colectiv.

I.A.T.C. – ul nu mai e I.A.T.C. Afișele Teatrului Bulandra ne povestesc că Teatrul e prosper. Dîmbovița diminuată, cîteva rațe sălbatice nu simt lipsa malurilor cu răchite și verdeață ce străjuiau rîul altădată. Cîteva gunoaie în loc de flori în jardinierele agățate de parapetul podului, atestă pasajul turiștilor occidentali. E bizar că dintre toate neamurile, nemții lasă cele mai multe resturi cînd nu sînt la ei acasă.

Bucureștiul însă e curat și aproape la orice oră se mătură trotoarele și străzile. Plouă. Alt taxi, șoferul vrea să plece din România. « De ce ? » « Se fură, doamnà, ca în codru. » Ei, ce să-i faci ? Codrii, din fericire, mai sînt încă peste tot în lume.

16 noiembrie

M-am trezit așa cum mă trezesc de ani, cu noaptea-n cap. Azi trebuie să fiu prezentă la Gaudeamus. Nu-i apă caldă. M-am spălat cu rece. Apa Bucureștului mi-a transformat părul intr-o pănză de paianjen smulsă de vînt. Il rog pe Leon să-mi cumpere bere, remediu imbatabil, ce foloseam în tinerețe cînd pe umeri pletele îmi „curgeau rîu”.

Ora 11

A sosit Anne-Marie de la Brașov. N-am văzut-o de peste două zeci de ani. Ne-am îmbrățișat ca două verișoare bune ce sîntem, și ne-am simțit ca și cum ne-am fi văzut ieri și în toate celelalte zile.

Ora 12

Restaurantul Piccadily: la nici trei minute de Pensiune, o stradă, un colț, o traversare. Ne-am dus cu alaiul pentru filmare. Nu mai că azi nu vreau să sufăr nici o constrîngere. Nu mai vreau întrebări, nu mai vreau să reiau nici un plan. Vreau să fiu la largul meu cu Anne-Marie si să vorbesc franțuzește cu Yohan care în afară de „multumesc” nu cunoaște nici un cuvânt românesc. Vreau să mănânc repede și să mă intorc la Pensiune ca să fiu cît de cît în formă de aici în trei ore.

Las pe băieți să-și potolească filoxera, și plec împreună cu Anne-Marie spre Pensiune: nici trei minute, o traversare, un colț, o stradă. Numai că ne este imposibil să regăsim strada Maximilian Popper numărul 53. Intrebăm; trecătorii dau din umeri. Ne sprijinim de un zid ca să putem judeca ce și cum să facem. Mai întrebăm în disperare un tînăr, care, amabil, ne conduce cu GPS-ul, la doi metri mai încolo, după colț, unde sa află numărul 53 de pe strada Maximilian Popper, casă vecină cu zidul de care eram sprijinite.

Râdem amîndouă și ne amintim brusc o întîmplare demult uitată. Aveam șase ani cînd părinții ne-au luat pe amîndouă la Vasile Roaităr intr-o vilă pe malul mării, Vila Ghiocel. Cum am ajuns spre seară, mama ne-a culcat repede. Ne-am trezit singure în zori și fericite am plecat pe plajă să privim răsăritul. Cînd astrul fu sus, am făcut cale întoarsă. Vila Ghiocel dispăruse. Ne-am sprijinit de un zid; nu pricepeam dece trecătorii, în loc să ne răspundă, zîmbeau amuzați cînd îi întrebeam unde e Vila Ghiocel? Tîrziu s-a îndurat cineva să ne spună că eram chiar lîngă zidul dedindos al vilei.

Astă măruntă întîmplare, țîșnită din urmă cu mai bine de jumate de secol a mai adăogat un „moș și o babă” la prietenia noastră. (Pentru cei ce nu stiu ce sînt un „moș și o babă” explic: încheietori ce au fost mai tîrziu înlocuite cu capse. Pentru cei ce nu stiu ce-s capsele, să caute în dicționar).

Citiți mîine partea a doua a reportajului

 

 

Te-ar putea interesa și: