Întregul ritual al nunţii din lumea satului era plin de semne care aratau că mireasa trebuia să se supună bărbatului ei. De exemplu, în Agăş, Bacău, exista un obicei prin care mirele o atingea pe mireasă cu un mic bici pentru ca femeia să ştie de frică.
Iar în Vălcani, Timiş, mirele căuta să îşi sărute mireasa înaintea naşului: dacă apuca naşul să o sărute primul, mirele îşi lovea uşor soţia cu nuiele.
„Semne de supunere există şi în slujba religioasă, creştină, unde se arată că bărbatul trebuie să fie capul familiei. Modelul patriarhal acesta era. Acum facem critica feministă a omenirii în ultimii 20.000 de ani, bun. Sigur că era o societate patriarhală, iar la căsătorie se stabileau rolurile. La căsătorie, şi bărbatul şi femeia devin membri deplini ai societăţii, care aşa funcţionează, în care bărbatul are decizia. Bărbatul era modelul social”, explică Vintilă Mihăilescu, director general al Muzeului Ţăranului Român.
Obiceiuri de nuntă din Banat, Crişana, Maramureş, Transilvania
„Porţi pe mâna ta viaţa celuilalt”
Astăzi, la biserică, au loc două slujbe. Prima dintre ele este cea a logodnei, în cadrul căreia mirilor li se pun inelele pe deget. „Ea este, de fapt, promisiunea celor doi că vor fi împreună. În vechime, logodna se făcea separat de taina cununiei: când doi tineri se hotărau că se vor căsători, ca o garanţie a acestui fapt, ei făceau logodna”, spune preotul Daniel Benga, prodecan al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti.
„Inelul are o semnificaţie multiplă, el este semn al perfecţiunii şi al încrederii. Rugăciunea de acolo (de la cununie – n.r.) spune că le pune inel în mână aşa cum a primit Daniel în Babilon. Când a câştigat încrederea regelui, regele i-a dat inel, când a câştigat Iosif încrederea faraonului în Egipt, faraonul a pus inel în dreapta lui, când s-a întors fiul risipitor, tatăl l-a primit şi i-a pus inel în mână. Inelul are semnificaţia de a învesti pe cineva cu încredere”, mai spune el.
„Dumnezeu are încredere în tine şi îţi dă în mână viaţa celuilalt pentru că inelul este şi viaţa. Şi atunci în Transilvania, în unele locuri, e obiceiul să nu se pună inelul mirelui la el şi al miresei la ea, ci invers. Mirele poartă inelul miresei o vreme, şi mireasa pe al mirelui, iar după aceea naşii le schimbă după ce se face rugăciunea. Şi asta înseamnă că porţi pe mâna ta viaţa celuilalt”, continuă preotul.
Miri din judeţul Satu Mare Sursa: Iuliu Pop / Catalogul expoziţiei „Lumea credinţei – spiritualitate românească” de la Muzeul Judeţean Satu Mare
În cadrul cununiei se cântă imnul „Isaie dănţuieşte, fecioara a luat în pântece şi a născut fiu”, în timp ce nuntaşii şi preoţii înconjoară masa din biserică ţinându-se de mâini într-un dans sacru.
„Cuvintele arată că, aşa cum s-a născut Isus, în momentul acela s-a născut o nouă familie. Există interpretări care vorbesc chiar de o nouă fiinţă conjugală pentru că bărbatul şi femeia se unesc unul cu altul şi vor fi amândoi un trup. Este un imn al bucuriei. După aceea se cântă „sfinţilor mucenici care bine v-aţi nevoit”: sunt pomeniţi mucenicii pentru că nu e numai o bucurie, e şi profunzime, responsabilitate. Cununia este o mare bucurie, dar ţi se aduce aminte de cruce neîncetat, adică cei doi primesc şi crucea familiei pe care o vor purta împreună. Şi acum e un moment de bucurie, dar în viaţă trebuie să te aştepţi la toate care vor veni. Dansul acesta este un dans profund, frumos, al bucuriei, dar şi plin de semnificaţii teologice, de gravitate şi de seriozitate”, explică Benga.
Cămaşa soacrei mici, desfăcută la piept de mire
În anumite regiuni, când ajungeau în faţa altarului, nevasta arunca cu boabe de grâu, porumb, ovăz, fasole, in, cânepă, ca să aibă parte de ele.
Când se ieşea din biserică, ginerele îi rupea sau îi desfăcea soacrei mici cămaşa la piept şi îi punea bani în sân, plătindu-i astfel mireasa.
În Starchiojd, Prahova, exista şi un cântec pentru acest moment al nunţii. Lăutarii cântau „să plătească ţâţa pe care a supt-o mireasa”, iar mirele trebuia să îi dea o sumă de bani soacrei mici.
Darul, transformat prin strigare într-o competiţie
Nuntaşii dădeau dar de bani, dar şi alimente (brânză, făină, vin, păsări, grâu, porumb, oaie, purcel) sau obiecte pentru gospodărie (cearşaf, perne, cârpe, desagi, căciulă ţesută la război, covoare, plapumă).
Darul era colectat de naş sau de un bărbat mai bun de gură. Banii se strângeau într-un coş sau pe o tavă, iar la final erau număraţi şi se striga câţi bani s-au srâns. În Oltenia, naşul punea câteva picături de vin pe bani, câteva firimituri de pâine, îi învelea în batistă şi îi dădea miresei.
Însă darul pe care îl primeau mirii nu era singurul care era oferit în timpul nunţii. Naşii primeau un cadou din partea mirilor: prosop, perne, batistă, faţă de masă, ciorapi, bete, rochie, cămaşă de noapte, batic pentru naşă. Uneori, naşii comandau dinainte cadourile: plapumă, îmbrăcăminte, covor sau chiar un televizor. Schimbul de daruri avea rolul de a închega şi menţine bunele relaţii în cadrul noii familii.
„Tocmai pentru că la căsătorie devii membru deplin al comunităţii săteşti, comunitatea are la rândul ei nişte obligaţii faţă de tine. Este ceea ce acum am numi egalitatea de şanse. În lumea noastră, egalitatea de şanse este indivduală şi trebuie să fie asigurată de la naştere până la moarte. Pentru comunităţile săteşti ea trebuie asigurată la căsătorie. Astfel, comunitatea trebuie să garanteze că toţi membrii ei pornesc de la un minimum necesar, adică toată comunitatea participă la ceea ce acum a devenit darul de nuntă”, spune Mihăilescu.
"Darul trebuie strigat, ca să ştiu cât au dat şi ceilalţi"
Potrivit cercetătorului, la origine darul nu era în bani, ci în muncă. Tot satul ajuta cuplul, care intra atunci în deplinătatea puterilor, să aibă casă şi să îşi pună pe picioare o gospodărie: „Nu exista excepţie: toată lumea participa la toată lumea. Pe vremuri, în comunităţile ţărăneşti, comunitatea satului făcea treaba asta şi o făcea toată lumea: sărac, bogat”.
„Acum, acest lucru s-a spart, s-a monetarizat, a devenit un fel de competiţie, care dă mai mult, lucrurile s-au schimbat profund, dar tot mai au ceva din această semnificaţie deoarece cu banii din nuntă cuplul respectiv măcar îşi mobilează casa sau dă o rată la casă. E un sprijin pentru un început”, spune el.
„Rămâne partea de cooperare, dar partea de competiţie a devenit mai vizibilă şi începe să crească. Acum, de exemplu, au început să apară de câteva decenii aşa-numitele caiete de nuntă, în care fiecare îşi notează cât a dat la nunta cui. Mai mult decât atât, au început să calculeze la începutul anilor ‘90 în dolari, acum în euro. Pentru că s-au prins ei că se schimbă lucrurile. Şi atunci dacă eu dau la tine echivalentul a 200 de euro şi tu dai la mine echivalentul a 100 de euro, nu e bine. Fiecare gospodărie îşi calculează acest dar şi atunci darul trebuie strigat, ca să ştiu cât au dat şi ceilalţi, cât am dat şi eu. Şi sigur, este un fel de ajutor mutual, dar cu condiţia să fie echitabil. Şi aici apare partea de competiţie, de orgoliu, de ostentaţie, de statut social: „îmi permit să dau mai mult”, afirmă Mihăilescu.
Mireasă împodobită cu salbe de bani, Sîn-Mihai-Romîn, Timiş, 1931 Sursa: Tache Papahagi, „Images d’ethnographie roumaine”
Basma de nevastă în loc de cunună de mireasă
Spre finalul mesei mari, naşa dezvelea mireasa, adică îi lua voalul şi îi punea în loc o basma, ca semn că a intrat în rândul femeilor. Lăutarii cântau, iar mireasa stătea pe un scaun. Când o îmbrobodeau pe mireasă, ea azvârlea marama de trei ori, şi abia apoi o accepta. Ezitările sau refuzurile sale repetate ilustrau aceeaşi oscilaţie între o etapă şi alta a vieţii.
În Neamţ, în acest timp se cânta cântec de jale: „ieri ai fost cu fetele, azi eşti cu nevestele”.
În Maramureş, la sfârşitul nunţii, stegarul lua cu forţa cununa miresei, care se apăra şi plângea. Până la urmă, el reuşea, iar cununa era înlocuită cu o basma neagră. Iar în Suceava, mireasa era apărată de domnişoarele de onoare când trebuia să i se pună baticul de cap, pentru a nu fi luată dintre fete.
Articolul continuă pe pagina următoare >>