Preluând tema dezbaterii pe care a lansat-o Ion Cristoiu odată cu publicarea integrală a scrisorii deschise transmise de Ambasada Rusiei la București, reiau editorialul pe care îl veți putea citi și în ultimul număr al revistei Evenimentul Istoric, cel care va apărea vineri. Tema este în concordanță cu provocarea lansată de directorul-fondator al EvZ, iar eu nu pot altceva decât să vă îndemn și pe dumneavoastră să veniți cu puncte de vedere legate de una din paginile cele mai fi erbinți ale istoriei recente a României. Le vom publica pe toate, indiferent de abordare, cu condiția să aibă rigoare și acuratețe.

Pe parcursul unei lungi perioade de timp, în presa occidentală și cea românească apar periodic diverse publicații menite să-i denigreze pe ostașii Armatei Roșii, care au eliberat de fascism țările Europei de Est și Europei Centrale. În cadrul acestei perpetue campanii de propagandă, ostilii critici anti-sovietici și anti-ruși încearcă insistent să-i convingă pe oameni că Armata Roșie era o adunătură de tâlhari și violatori care nu știau de nicio milă față de populația civilă. Astăzi asistăm la o revitalizare a acestei campanii.” Cred că v-ați dat seama de unde provine.

Am vrut să încep acest editorial cu un fragment din ciudatul mesaj al Ambasadei Rusiei la București, postat la finalul anului 2018, pentru că ridică o problemă istorică. A fost Armata Roșie o armată de violatori și hoți?

În mod evident discutăm despre amintirile unei perioade deloc plăcute din istoria României. Care a marcat existența a cel puțin două generații, care a făcut sute de mii de victime. Este un subiect mult prea complex pentru a putea fi expediat într-o singură frază. Pentru că de fapt conține foarte multă durere. De aceea este un mesaj care ne-a lăsat un gust amar. Care a declanșat reacții furioase. În subtext apărea întrebarea: Ne cred proști sau doar ne sfidează?

Amintirea românilor în ceea ce privește ocupația sovietică nu este una plăcută. Asta s-a putut vedea din avalanșa de mesaje venite pe siteul unde a fost postat această încercare de evaluare a sentimentelor românilor față de Rusia. Numai că trecând peste intențiile ascunse, merită să discutăm din punct de vedere istoric despre modul în care s-au petrecut lucrurile.

Există cel puțin două cărți apărute în ultima vreme care tratează modul în care s-au comportat armatele „eliberatoare”: cea a lui Anthony Beevor - „Berlin: Căderea 1945” și cea a lui Ian Buruma - „Anul Zero. 1945 - o istorie”. Pe care le-aș recomanda oricărui om pasionat de istorie să le citească din scoarță-n scoarță. Pentru că tratează perioada imediat următoare cuceririi militare a teritoriilor Germaniei lui Hitler și aliaților săi.

O istorie crudă, marcată de mizerie și violențe, de răzbunare dusă la extrem, de speranță și omenie. Războiul e un Iad, spunea generalul Sherman, dar perioada imediat următoare este mult mai rea, peste ceea ce ne putem închipui astăzi. Veți găsi o atmosferă demnă de Evul Mediu. De aceea aceste ultime cărți, alături de altele, îți cer un stomac destul de puternic pentru a digera faptele descrise.

Istoria violurilor comise de soldații sovietici este una bine documentată din punct de vedere istoric. Una din cifrele avansate de istoricul britanic Anthony Beevor este de 2 milioane de femei violate în regiunile cucerite de Armata Roșie.

Violurile erau acceptate de Stalin, încurajate de mareșalul Jukov, erau o formă de răzbunare brutală și primitivă pentru suferințele îndurate în timpul războiului. Mai mult, așa cum a descoperit acesta, soldații Armatei Roșii violau și prizonierele eliberate din lagărele de concentrare din Rusia și Polonia. Cultura violului a fost atât de răspândită în perioada imediat următoare încheierii războiului, încât femeile din Republica Democrată Germană (RDG) denumeau monumentul închinat soldaților sovietici, Monumentul Violatorului Necunoscut.

Aceste lucruri, așa cum spuneam, au un caracter de fapte demonstrate istoric, iar reacția Ambasadei Rusiei este stupidă. Diplomații ruși au reușit să readucă în memoria românilor lucruri care stăteau ascunse.

Poate că Rusia s-a obișnuit să rescrie Istoria, în spiritul promovat de Stalin încă din 1945. Poate că încă mai cred în axioma generației de după război, potrivit căreia învingătorii scriu istoria.

Numai că, așa cum rezultă dintr-o stenogramă apărută în cartea “România sub imperiul haosului, 1939-1945” a regretatului istoric Gheorghe Buzatu, lucrurile erau mult mai clare pentru conducătorii sovietici atunci, decât sunt acum pentru diplomații ruși.

[Iunie 1945] – Stenogramă - Delegaţia ARLUS în URSS, primită de I. V. Stalin În stenogramă apar prof. dr. C.I. Parhon preşedintele ARLUS-ului, col. Mihail Maltopol, fostul comisar politic al Diviziei Tudor Vladimirescu, prof. Emil Petrovici, rectorul Universităţii din Cluj, prof. Andrei Oţetea, rectorul Universităţii din Iaşi, Teodor Rudenco, şeful Secţiei Cultură a CC al PCR,

Stalin: (…) Armata Roşie a provocat dezordine în România? Pentru că disciplina este foarte mare într-o armată în război, dar e mai greu să păstrezi aceeaşi disciplină când războiul s- a sfârşit.

Parhon: Sunt cazuri dar multe provocate de ai noştri, care s-au îmbrăcat în uniforme ruseşti. Prezenţa armatei e necesară. Stalin: Noi am fost informaţi că în Polonia şi Iugoslavia s-au petrecut lucruri care nu sunt spre onoarea Armatei Roşii. Ar fi de mirare ca la Dv. să fi fost altfel. Ce gândesc ceilalţi ... (membri ai delegaţiei)?

M: Eu sunt colonel în armata română şi ca militar pot afirma că comandanţii sovietici ţin o disciplină magnifică. Stalin: În timp de război disciplina a fost foarte tare, dar în timp de pace disciplina scade.

Petrovici: Comandanţii sovietici au bunăvoinţă şi doresc mult să ţină ordinea şi disciplina. Din nenorocire sunt şi elemente care în diverse ocazii produc dezordine. Populaţia este convinsă de aceasta. Aceste dezordini crează dificultăţi ARLUS-ului şi mişcării de democratizare a ţării. Cred că comandanţii ar putea să fie mai severi. (Stalin se joacă cu un creion roşu pe un bloc). Stalin: În ce oraşe?

Petrovici: Cluj, Braşov, Sibiu. Nu, la Cluj nu mai sunt, dar la Bucureşti.

Stalin: Dăunător pentru Armata Roşie.

Petrovici: N-am confundat Armata Roşie cu aceste elemente.

Stalin: Ştiu. Dar trebuie să mi se spună totul, ca să iau măsuri. În Polonia mi s-au plâns, în Iugoslavia la fel. Nu se poate ca în România lucrurile să fie clare. Cu cât veţi spune mai franc adevărul, cu atât va fi mai bine.

Oţetea: La Iaşi a fost o situaţie gravă până în decembrie [1944], dar incidentele au fost semnalate autorităţilor ruseşti, încât s-au luat măsuri. Incidentele au încetat.

Stalin: Trebuie să ştiţi că avem 11 milioane de oameni sub arme şi că nu toţi sunt sfinţi. Sunt elemente vicioase contra cărora luptă. Am pus această întrebare spre a putea lua măsuri împotriva acestor elemente vicioase (vorba devine domoală, înceată).

Rudenco: Reacţionari pretind că elemente ale Armatei Roşii produc tulburări. Aceste cazuri se reduc în realitate la faptul că românii, elemente din Armata Română, se îmbracă în uniforme ruseşti şi se dedau la jafuri. Lucrul acesta este exploatat de reacţionari ca să compromită Armata Roşie. Dar nu numai atât, chiar reacţionarii înscenează asemenea incidente, îmbrăcând jefuitori în uniforme ale Armatei Roşii. (…)

Treceți peste slugărnicia delegaților români care se chinuiesc să justifice în fața lui Stalin atrocitățile comise de Armata Roșie. Treceți și peste tonul fals blajin al lui Stalin. Era un joc periculos, în care fiecare vorbă putea fi o capcană, un început de drum spre Gulag.

Rețineți doar evidența faptelor, așa cum le spunea Stalin în 1945 și cum aveau să fie demonstrate de istorici în secolul 21.