În primii ani de după război, când în România s-a instaurat, din voinţa forţei de ocupaţie, comunismul, Cezar Petrescu s-a numărat printre scriitorii agreaţi de noul regim. El avea, din punctul de vedere al autorităţilor, un „dosar curat”, întrucât scrisese necontenit, toată viaţa (câte zecepaisprezece ore pe zi) şi nu găsise, practic, răgazul să facă şi politică.

Prolificul prozator a intrat cu o superficialitate voioasă în joc, adaptându-se din mers la exigenţele „realismului socialist”. A făcut călătoriile de rigoare în URSS (care în epocă erau un fel de ritualuri de iniţiere şi purificare) şi a fost cooptat, cu un rol mai mult decorativ, în Comitetul naţional de pregătire a Festivalurilor mondiale ale tineretului şi studenţilor pentru pace şi prietenie, în Consiliul Naţional al Păcii din RPR, în Comitetul de conducere al Uniunii Scriitorilor etc. În 1956 a fost ales membru al Academiei RPR.

A primit ordine şi medalii, a fost laureat al Premiului de Stat, fără a deveni însă cu adevărat un demnitar al regimului comunist. A lucrat şi şi-a făcut planuri de organizare şi extindere a vastei sale opere până în ultimele zile ale vieţii. La 6 februarie 1961 îi scria, din spital, editorului şi exegetului său, Mihai Gafiţa despre intenţia sa de a relua lucrul la romanul Înseninare, replică optimistă la propriul său roman Întunecare. A murit în dimineaţa zilei de 9 martie 1961. Moartea l-a împiedicat să ducă la bun sfârșit acest proiect rușinos.

Primele cărţi publicate în anii postbelici seamănă încă destul de mult cu cele apărute înainte de război. Similitudinea se explică printr-o inerţie care acţionează şi în cazul altor scriitori. Romanul Adăpostul SOBOLIA, apărut în 1945, este compus, de exemplu, după o reţetă folosită de zeci de ori cu succes de Cezar Petrescu în deceniile trei şi patru. Un eveniment istoric de dată recentă care încă preocupă opinia publică sau chiar o obsedează este asociat cu evoluţia unor personaje fictive, dintre care nu lipsesc niciodată doi îndrăgostiţi, cu un destin nefericit. Este vorba, în fond, de o combinaţie de gazetărie de senzaţie şi literatură melodramatică, scrisă cu vervă şi cu o eleganţă stilistică bine însuşită, practicată firesc.

Alt roman apărut în 1945, Războiul lui Ion Săracu, este scris la persoana întâi, într-un stil intenţionat naiv şi popular, pentru a se crea impresia că întreaga relatare i-ar aparţine sergentului Ion I. Săracu, aflat în spital, în primăvara anului 1945, după ce fusese rănit sub zidurile Budapestei. Ion I. Săracu (nume generic al ţăranului român), cu modul lui simplu, neconvenţional de a vedea lumea, oferă romancierului posibilitatea de a dezeroiza şi uneori de a satiriza războiul - cu menţiunea însă că imitarea logicii şi limbajului unui om de la ţară nu-i reuşeşte lui Cezar Petrescu.

În sfârşit, un al treilea roman de factură interbelică este Tapirul (în două volume, apărute în 1946 şi, respectiv, 1947). Binecunoscutul „intelectual inadaptabil”, din care Cezar Petrescu şi-a făcut adeseori personajul principal al romanelor sale (probabil şi sub influenţa sămănătorismului, de care nu s-a putut niciodată elibera complet), poartă în acest roman numele Neagu Tomaziu, predă geografia ca profesor de liceu şi este, bineînţeles, un înfrânt, din cauza idealismului său, incompatibil cu materialismul – cum să-i spunem altfel? – vulgar al epocii.

Scrierile lui Cezar Petrescu din această perioadă (ca, de altfel, toate scrierile sale) sunt lipsite de profunzime. Însă ele au meritul de a aduce culoare, fie şi o culoare vineţie sau sângerie, de măcel uman, într-o literatură obligată să treacă la reprezentări în alb-negru şi la o fantezie raţionalizată.

 Cu o întârziere de câţiva ani, chiar în momentul când risca să devină suspect şi să fie eliminat de pe scena vieţii literare, Cezar Petrescu a înţeles că trebuie să-şi revizuiască radical felul de a scrie şi a procedat imediat la această revizuire, prevalându-se de faptul că era lipsit de o clară conştiinţă estetică. Inepuizabila fantezie epică, uşurinţa de a compune fraze (o uşurinţă de profesionist exersat), ca şi o mobilitate intelectuală dusă până la cameleonism i-au asigurat posibilitatea tehnică de a se converti.

Scriitorul a devenit instantaneu un productiv autor de texte propagandistice. Începutul l-a făcut cu nuvela Două inimi tinere, publicată în 1951, demonstraţie puerilă a dispariţiei conflictelor interetnice în condiţiile socialismului (Onuţ o salvează de la înec pe Rujica).

Altă nuvelă, Nepoata lui moş Ursachi, apărută în 1953, se înscrie în campania propagandistică dusă în favoarea colectivizării agriculturii (o fată curajoasă, „din popor”, Zamfira îi înfruntă pe „chiaburii” Vasile Hârciog, Tase Modoran şi Picu Ilişescu). Ambele nuvele sunt incluse în volumul, masiv, Vino şi vezi, din 1954, alături de altele, de aceeaşi factură.

Nu merită să cităm şi alte cărţi sau broşuri din mormanul de maculatură produs de Cezar Petrescu în această ultimă parte a vieţii lui. Dar se cuvine să menţionăm că la moartea sa a rămas, printre altele, în manuscris un roman de aproape 3.000 de pagini (şi totuşi neterminat), Vladim sau drumul pierdut.

Cezar Petrescu a fost un talentat autor industrios (după cum s-a mai spus). După război el a decăzut treptat de la condiţia respectabilă a unor W. Somerset Maugham sau Georges Simenon la aceea, nedemnă, a unor Mihai Novicov sau Vera Hudici.