Româncă emigrată: "Nu sunt arogantă, nu dispreţuiesc, dar nici nu iubesc poporul ăsta « brav şi ospitalier »"

Româncă emigrată: "Nu sunt arogantă, nu dispreţuiesc, dar nici nu iubesc poporul ăsta « brav şi ospitalier »"

România, văzută de cei care au ales străinătatea. Confesiunile incomode a 30 de tineri români plecaţi după ’89 în lumea largă sunt reunite în volumul "Revoluţia din depărtare", de Cristina Hermeziu.

Confesiunile incomode a 30 de tineri români plecaţi după 1989 în lumea largă sunt reunite în volumul "Revoluţia din depărtare" de Cristina Hermeziu, apărut în februarie 2011 în colecţia Actual, la Editura Curtea Veche.

În decursul unui an simbolic - 2009 -, Cristina Hermeziu a întâlnit români, le-a ascultat poveştile şi a schimbat pe internet 500 de mesaje pe această temă. Subiective, particulare, problematizante, poveştile exilaţilor, scoase din anonimat, devin exemplare. Cele 30 de mărturii despre plecare şi experienţa de a trăi în două lumi, strânse în volumul "Revoluţia din depărtare", constituie un eşantion viu dintr-o tulburătoare arhivă virtuală, cea a neobositului exod românesc pe uşa deschisă de Revoluţie.

"Am învăţat, în mai bine de zece ani de jurnalism, că ştirile sunt despre politicieni şi vedete, iar reportajele - cele care îţi taie răsuflarea - despre oameni obişnuiţi. De aceea i-am căutat în lumea largă nu neapărat doar pe românii ajunşi pe culmi de notorietate - oricum dai peste ei -, ci pe românii plecaţi de acasă, dispuşi să descifreze, retrospectiv, gestul lor de ieşire radicală pe uşa deschisă de Revoluţia din 1989, dintr-un spaţiu presupus familiar, securizant. Adunându-le poveştile, mi-am dat seama că drumul parcurs de ei de atunci pare un straniu cordon ombilical, care îi ţine liberi, pentru că îşi cară istoria/revoluţia după ei, dar nu mai aparţin total niciunui loc. De cele mai multe ori, e o fugă din propria ţară până la capătul lumii pentru a o iubi mai bine", spune autoarea volumului.

Ne puteți urmări și pe Google News

Trei cărţi într-un volum

În urma destăinuirilor provocate de cinci întrebări a rezultat o triplă carte - a Revoluţiei, a Exilului şi a României contemporane în satul planetar, mai spune Hermeziu.

"Depărtarea în timp - 20 de ani şi depărtarea în spaţiu - oriunde în lume transformă Revoluţia română într-o (r)Evoluţie. Cartea e o culegere de (r)evoluţii personale ale unor români pentru care a-şi certa ţara natală că nu ştie să evolueze mai repede şi în profunzime e o supremă şi dureroasă formă de iubire", conchide autoarea.

PARTICIPARE

30 de autori

Volumul "Revoluţia din depărtare" a apărut cu sprijinul Institutului Român de Istorie Recentă. Texte de: Robert Adam, Graţiela Andrei, Dan Arvinte, Alexandra Badea, Iulia Badea Gueritée, Oana Bârsan, Marina Andreescu Camboulives, Mircea Cantor, Mihaela Fiordean, Monica Heintz, Rodica Ieta, Maria Ioniţă, Ovidiu Ivancu, Alexandra Jivan, Cristina Hermeziu, Ioana Lungeanu, Tiberiu Mustaţă, Iulian Nistea, Ciprian Popescu, Tatiana Pyper, Mirela Roznoveanu, Andreea Scarlat, Şerban Smadici, Denise Georgiana Spiliopoulos, Dolores Steinman, Daniela Stimeriu, Corina Şuteu, Raluca Ursachi, Ioana Violet, Oana Ursache.

Cristina Hermeziu, "Revoluția din depărtare" CONFESIUNI- Fragmente Grațiela Andrei

“M-am hotărât să plec la capătul lumii. Vorbesc serios. Îmi iau doi oameni dragi, geamantanele aferente, amintirile şi …gata. Bancul cu viermişorul care trăia în balegă doar pentru că acolo era ţara lui m-a pus serios pe gânduri. Eu sunt personajul ? Da, mi-am spus şi mi s-a făcut ruşine… de mine şi de copilul meu. Nu sunt arogantă, nu dispreţuiesc, dar nici nu iubesc poporul ăsta « brav şi ospitalier », e o noţiune prea abstractă să-mi stârnească vreun sentiment. Îmi sunt dragi doar nişte oameni pe care am apucat să-i cunosc, în rest…nu contează.

Mulţumesc lui Dumnezeu că m-am născut aici, locul în care, dacă eşti bolnav, scapi numai pentru că ai avut zile, unde trebuie să furi mult ca să nu faci puşcărie, unde grosolănia, prostia şi tupeul te duc departe…

Mulţumesc statului că ia pielea de pe mine, oferindu-mi în schimb perspectiva unei bătrâneţi mizerabile, vânzătoarelor că-mi vorbesc urât, hoţilor că mi-au tăiat genţile, oamenilor din autobuz care nu ştiu de descoperirea deodorantului.

Ce poate să mă mai mire când aici am văzut totul ? Sunt temeinic pregătită pentru viaţă şi am ajuns s-o preţuiesc profund din groapa disperării mele. Îmi iau nostalgia slavă, lenea orientală, tresărirea latină, originile bucovinene, complexele de cetăţean extraeuropean şi plec până nu e prea târziu. Cum v-am spus, tocmai la capătul lumii". Dan Arvinte

"(…)Am fost la Viena în iunie 1998 și la Leuven în Octombrie același an. O altă lume, domnule! Oamenii erau cu zâmbetul pe buze, prietenoși, nu simțeai tensiunea în aer și nu trebuia să stai drepți si să faci plecăciuni în fața „seniorilor”, ca în România. Oamenii erau modești, și, mai presus de toate, pacientul le era egal. Ăștia nu se credeau Dumnezei și nu se comportau ca și cum ar fi fost „la ei pe moșie”, părând a face oamenilor o favoare că îi tratează. Am avut sentimentul, fiind acolo, că am intrat într-o lume căreia îi aparțin și de care am fost înstrăinat, pedepsit fiind să trăiesc în altă parte. Paradoxal sau nu, mă simțeam „ca acasă”, așa cum ar trebui perceput sentimentul acesta. De asemenea, profesional am învățat multe lucruri noi. Dar a trebuit să mă întorc în România. Mărturisesc că atunci n-aveam nici un gând să plec în străinătate. Sincer să fiu, decizia de a pleca din țară am luat-o mult mai târziu, cînd efectiv n-am mai rezistat nedreptăților de la noi.

Întors acasă și pasionat fiind de meseria mea, am încercat să le împărtășesc și colegilor mei (mai ales celor seniori) din experiența mea ca să încercăm împreună, dacă e posibil, să îmbunătățim câteva lucruri, referitoare mai ales la tratamentul chirurgical al anumitor cazuri de traumatologie. Normal că reacția a fost de genul „uite-l bă și pe ăsta - a fost și el în străinătate și acum vine să ne învețe el pe noi!”. Profesorul părea însă să aprecieze eforturile mele și chiar mi-a spus c-o să încerce să mă ajute sa mă duc la un curs în străinătate. Dar a uitat repede. Așa că iată-mă din nou luptând singur cu ignoranța, infatuarea și neștiința. Și, cum singur n-ai cum să câștigi, situația nu prea era roz. În sala de operație mai mult țineam de depărtătoare iar sprijin de la colegii mai experimentați nu exista. Erai prietenul lor dacă le spuneai cât de buni sunt, profesional vorbind, dacă de gardă fiind, nu-i trezeai noaptea ca să le ceri părerea, dacă participai la chermezele de după-amiaza, cu bere și joc de cărți".

Alexandra Badea

"(...)Am ajuns într-un moment în care nu mă consider nici româncă, nici franţuzoaică, mă simt un apatrid. Fără nici o suferinţă şi asta îmi dă o mare libertate.

Dacă rămâneam, lupta ar fi putut fi mai utilă în România. Oamenii care au rămas sunt eroi, cum spune Marguerite Duras despre cei care luptă zi de zi cu rutina sistemului. Aş fi devenit mai puternică prin lupta cu un sistem ostil sau pentru a crea ceva ce nu există. În Franţa deja structurile există şi într-un fel e egoist că am plecat din România. România îmi anihila creativitatea. Câteodată îmi zic că aş fi putut crea ceva ce nu exista încă. Un teatru, o structură independentă etc. Am şi încercat dar acolo, când pui 10 oameni să lucreze împreună, fiecare vrea să o ia în altă parte.

(...)Toată lumea când aude accentul întreabă de unde eşti. Asta însă nu-ţi dă nici o informaţie despre ce reprezintă acel om. Răspund: sunt româncă şi trăiesc la Paris. Când am răbdare întreb la rândul meu: de ce nu mă întrebaţi cu ce mă ocup sau ce gândesc.

Sunt convinsă că ceea ce scriu, scriu în franceza pe care o  scriu pentru că vin de unde vin, am trăit primii zece ani sub comunism, am trăit revoluţia, dar la un moment dat trebuie să le laşi în spate.

(...)Aş trăi în România dacă ar deveni o ţară mai deschisă. Chiar şi tinerii judecă prin anumite grile. Prea puţină curiozitate faţă de ceea ce e în afară. În Le Monde ai pagini nenumărate despre lumea internaţională, în ziarele din România sunt câteva rânduri despre America şi poate Franţa. O autosuficienţă. Într-un text scris în România vorbeam despre homofobie, rasism. Nu l-aş scrie în franceză. Decalajul e atât de mare!  La montarea de la Iaşi lumea râdea, în sală, la cuvintele „negru” şi „homosexual”. Am fost criticată, ba că vreau să-i învăţ să gândească pe români, ba că sunt prea directă sau violentă, ba că fac teatru didactic...  Da, am să continui să fac teatrul acesta până când n-o să se mai râdă în România la cuvintele „negru” şi „homosexual”. România s-a apropiat mult de ţările occidentului, prin supermagazine şi hoteluri, dar în privința mentalităților, aştept ca cercul vicios cu ceea ce ne-a transmis comunismul să se fisureze odată".

Mircea Cantor

"(...)Din România am plecat după zece ani de la revoluţie, în 1999. Dar prima oară am venit în Franţa în 1991, cu şcoala.  Mi-a fost foarte dificil să mă readaptez când m-am întors, peste două săptămâni. Nu-mi mai plăcea nimic, eram insuportabil pentru maică-mea. Mă purtam ca un copil aruncat în supermarket şi apoi dus din nou la alimentară. Mi-a trecut, dar am simţit şocul. Eram obsedat să mănânc baghetă franţuzească. Am fost la nişte rude în Cluj şi la un magazin din centru vindeau „baghetă franţuzească”. Era aceeaşi sărăcie de pâine tip franzelă doar că era alungită.

(...)N-am avut răbdare şi n-am în continuare. Nu stai să aştepţi lucrurile, mergi spre ele. Acolo unde nu sunt, le creezi tu sau te duci până le găseşti. Suntem la 20 de ani de la revoluţie şi în România de abia încep să se mişte lucrurile în termeni de galerie, de muzee, de colecţionari. Dar are şi acest lucru un farmec. Nu încerc să învinuiesc pe nimeni de la distanţă. E un anume ritm care are avantajele şi dezavantajele sale. Acum văd lucrurile mai detaşat şi le văd avându-şi fiecare rostul lor.

(…) Dar în fine, trebuie să fie câteva generaţii de sacrificiu. Toţi suntem în raport cu altceva. Eu am avut şansa să plec de acolo ca să pot azi obiectiva realitatea: ce e favorabil în păstrarea tradiţiei şi ce nu e de bun augur; ce aduce bun progresul, şi ce anume perverteşte. Felul în care s-a văzut în România intrarea în UE a fost un fel de „porceală”. Oamenii n-au fost conştienţi ce însemna să alegi să faci parte dintr-o chestie care te depăşeşte. A fost o goană orbească după „noi trebuie să ne integrăm european”. Dar nu ştiam de ce, era un fel de „fata morgana”, de aură că probabil o să plouă cu bani, peste noapte căruţa nu va mai fi bună, o să ni se arunce în gospodării cu mercedesuri...O fantasmă debilă. Un fals creat. La fel cum în anii 50 au fost obligaţi ţăranii să sărbătorească comunismul, la fel şi acum, intrarea în UE a declanşat o sărbătoare forţată: nu prea ştii ce ţi se întâmplă dar trebuie să ciocneşti paharul. La 1 ianuarie 2007 presa scanda: gata, putem circula cu buletinul!

Mi s-a părut o palmă peste faţa românilor, un scuipat în ochi să le arunci în faţă că au intrat în UE şi pot să circule cu buletinul. Ok şi ce mai e pe lângă asta? (În paranteză fie spus, francezii și italienii puteau veni încă înainte de ianuarie 2007 doar cu buletinele în România …) Nu acesta era obiectivul. Multe vin de la nivel politic unde lucrurile sunt dacă nu perverse, cel puțin obscure.

Sunt şi lucruri pozitive ale intrării României în UE, pentru că îi obligă pe cei de la Bucureşti să mişte lucrurile: ai dat mâna cu „tovarăşul” trebuie să faci ce spune, altfel eşti taxat. În justiţie, în transparenţa financiară etc., dar e de râsul lumii că trebuie ca cineva din afară să te oblige să reglezi aceste lucruri. E vorba de un bun simţ faţă de cetăţenii care te-au ales, faţă de cei la care mergi să cerşeşti voturi. De ce trebuie să vină UE ca să-ţi arate că trebuie să faci curăţenie în odaia ta, în ograda ta?"

Monica Heintz

"Revoluția ne-a dat mult entuziasm și speranță, dar am descoperit cu frustrare, după ce lucrurile au reintrat în normal, că nu aveam de fapt nici o putere. Nici părinții mei nu puteau spera să schimbe ceva, darămite cei de vârsta mea. De votat nu puteam vota: eu nu am putut nici în 1990, nici în 1992, am împlinit vârsta de 18 ani la câteva zile după alegerile din 1992. La alegeri a ieșit Iliescu și ni se părea sfârșitul lumii, adică reîntoarcerea la comunism. Atunci credeam ca revoluția a eșuat. Aceiași oameni reintrau în funcții și descopeream că oamenii noi, ai revoluției, nu erau decât fiii celor care fuseseră la putere, tot niște apparatchiks.

Atunci au început să emigreze câțiva dintre colegii mei și am început să mă simt strâmt în România. Pe lângă faptul că ne simțeam fără putere - noi, care avusesem timp de câteva luni iluzia puterii (cam din decembrie 1989 și până la alegerile din mai 1990, trecând prin experiența manifestațiilor din ianuarie de la Piața Victoriei, prin experiența Piața Universității), s-a adăugat și faptul că perspectiva s-a lărgit și am descoperit că Bucureștiul, România nu este centrul lumii. Ori, după ce avusesem impresia că am contribuit la crearea istoriei, aici și acum, nu puteam concepe să nu fiu în centrul lumii în continuare. Când colegii mei de la liceu au început să plece, am avut senzația de abandon, că rămâneam la periferie.

De asta m-am agățat de primul tren pentru a pleca - o bursă de 10 luni obținută de mama mea în Franța. Eu eram minoră și am urmat-o; ea s-a întors în țară, eu, devenită între timp majoră, am rămas. Primele șase luni cât să-mi termin liceul m-am ocupat de niște copii, eram (ilegal) jeune fille au pair. Nu era obișnuit atunci pentru intelectualii cu pretenții să stea pe post de fată-n casă, dar pentru mine însemna independență și o viață nouă. Aș minți dacă aș spune că numai conjunctura politică din România care ni se părea atunci lipsită de speranță (excomuniștii realeși pentru a doua oară consecutiv) m-a determinat să plec.

A fost și o aventură personală, parte din procesul meu de a deveni adult. Ori, dacă noi ne consideram deja adulți la 15 ani din cauza revoluției, la 18 ani trebuia să devenim adulți și în sensul independenței financiare (ulterior am trecut prin perioade mai puțin independente fără frustrări, dar atunci nu mai aveam deja nimic de demonstrat)".

Rodica Ieta

Revoluţia a venit ca o avalanşă implacabilă peste “ordinea” comunistă, ce părea eternă ca neantul. Iar timpul care i-a urmat, în loc să faciliteze necesara curăţire spirituală şi eliberare de nonsensul trecutului, a adus doar măsuri de rezistenţă la şocul istoric decembrist: adevăruri blocate, măsluiri, ameninţări cu moartea asupra ziariştilor care în sfârşit încercau să facă o presă liberă, obstucţionări infinite în varietatea lor, regrupări neo-comuniste, încununate de o generală şi imbecilă nostalgie poporală după comunism. În România comunistă se trăia în două timpuri oarecum paralele: prezentul, care avea un cod cunoscut tuturor, inclusiv nomenclaturiştilor, şi un timp personal (al prietenilor, familiei, anturajului imediat care te ajuta să supravieţuieşti cu graţie acestei schizofrenii). Când ne-a lovit avalanşa istoriei, am cedat presiunii prezentului şi mai apoi a prezentului corelat cu viitorul.

Românii au început să vrea totul în imediat, cu vehemenţă şi nerăbdare, cu febrila teamă că se termină (la fel ca mâncarea sau cărţile la pachet în vremurile nu demult apuse); nu mă refer la cei care işi cereau întemeiat drepturile, nici la cei care încercau să scuture mastodontul comunist din câte încheieturi puteau, ci la vocile acelea nedesluşite care păreau să vrea doar un singur lucru: binele material la fel ca în occident, fără să înţeleagă nimic din structura socială aferentă acelui bine aparent.

(...)Nu există întoarcere decât mentală. De fiecare dată când sunt în România simt că nu-i aparţin, că nu mai aparţin nicăieri, nici României, nici Canadei, şi nici Statelor Unite. Cioran spunea că acest sentiment este cel mai propice pentru a genera activitate intelectuală.

Uneori mi se pare că m-aş întoarce dacă aş putea da timpul înapoi şi en ralanti, să văd mai clar dacă am făcut alegerea bună, dar apoi aud o voce interioară care îmi spune că tot aceeaşi cale aş alege-o, ori de câte ori m-aş aşeza în scenariul acesta. Cred că toţi cei care au ales exilul simt pe propria piele, la fiecare vizită în România, desincronizarea de imagini, perspectivă şi sentimente, care în ultimă instanţă nu pot fi decât adânc tulburătoare. Când îmi pun problema întoarcerii nu mă gândesc la ce aş câştiga sau pierde, aici sau acolo, ci la ce mă defineşte ca individ şi mai ales la ce aştept de la viaţă, câtă mai este, după uzura a treisprezece ani de oscilaţii, luptă, tăcere şi multe încercări marcante. Ştiu că şi dacă aş avea din nou poziţia pe care am avut-o la universitate şi toate privilegiile posibile pentru o persoană cu studiile şi aptitudinile mele, mi-ar veni greu să mă imaginez din nou printre aceeaşi oameni din cauza cărora am plecat.

Alteori, nu prea des, mă gândesc că poate între timp şi ei s-au schimbat, deşi ştiu foarte bine că oamenii nu se schimbă decât în urma unor traume enorme şi exilul poate fi asta pentru unii; dar cei care au rămas acasă au fost scutiţi de această expunere şi prin urmare diferenţa de potenţial dintre cele două lumi e de fapt şi mai mare".

Maria Ioniță

"(...)Experienţa emigrării nu are însă cum să nu fie şi alienantă. Canada este o ţară deosebit de tolerantă, în general prietenoasă şi foarte variată din punct de vedere etnic, dar sentimentul apartenenţei la un grup marginal, separat de mainstream prin detalii mici, dar imposibil de şters (accent, lipsă de entuziasm pentru anume hobbyuri naţionale, ca hochei-ul sau curling-ul, şi aşa mai departe) rămâne. Nu ajută foarte mult nici provenienţa dintr-o ţară mică, relativ obscură (sau celebră doar datorită eternului catren „orfani, Ceauşescu, Dracula, Nadia”): primul meu an a fost marcat de două întrebări/observaţii care reuşeau cumva să fie simultan prietenoase şi jgnitoare: „Cum e România? Înţeleg că aveţi probleme cu orfanii/corupţia/sărăcia...” şi „Eşti din România? Dar ce bine vorbeşti engleză!”

Totuşi, după zece ani, Canada mă reprezintă mai mult decât România. Viaţa e mai simplă, mai puţin stresantă, cel puţin în ceea ce priveşte un anume set de elemente indispensabile unui trai civilizat: accesul la informaţie, raporturile cu funcţionarii publici, cu doctorii, siguranţa serviciilor de poştă, transportul în comun civilizat, liniştea din cartiere... Aceste detalii pot părea triviale, dar o dată ce devin parte din viaţa de zi cu zi, devine dificil să te lipseşti de ele. Evident, situaţia nu este exclusiv roză – adesea este dificil să găseşti de lucru (eu, de exemplu, de la terminarea doctoratului şi până acum am trăit dintr-un şir de posturi academice part-time şi diverse granturi) şi uneori te izbeşti de situaţia ridicolă care face ca într-o ţară cum e Canada, care continuă să încurajeze emigraţia, angajatorii să fie reticenţi să angajeze străini.

(...)O ultimă poveste : în 2007, înainte de anul nou m-am întâlnit întâmplător, în Bucureşti, cu o fostă colegă de facultate. Am hotărât să ne vedem seara la o cafenea în centru – urmau să mai vină şi alţi foşti colegi de an. Ne-am adunat ceva mai mult de zece persoane – toţi terminaserăm facultatea cu medii peste 9. Doar unul dintre noi mai locuia în România. Nimeni nu dorea să se mai întoarcă".

Ovidiu Ivancu

"(...) Din Decembrie 1989, am început să învăţ alfabetul lumii ăsteia. Să încerci ieşirea din ignoranţă atât de târziu (la 11 ani) nu e uşor deloc.  A trebuit să învăţ pentru început cum e să ai mâncare, să ai carne, să mănânci portocale, să bei Pepsi, să fumezi Kent… Cine crede că e simplu, se înşeală. Şi acum am tentaţia de a cumpăra banane de la supermarket în cantităţi industriale. Apoi, a trebuit să mă vindec de toate iluziile pe care le-am avut în decembrie 1989. Când am avut pentru prima dată dreptul de a vota m-am înfiinţat mândru nevoie mare în faţa cabinei de vot şi am votat prost… extrem de prost. Mai bine stăteam acasă. Într-un fel, retardul de azi al României mi se datorează şi mie. În proporţie infinitezimală, e adevărat, dar cine ştie… am senzaţia că am fost mulţi…nepermis de mulţi.

(...)Apoi, opţiunea plecării a fost singura validă de vreme ce observam cum zi de zi, profesor fiind, şcoala devine o rutină plină de blazare şi plictis bacovian. De prin 2005 au început să intre în sistem profesori tineri care nu dăduseră examen pentru intrarea la Facultăţile de Filologie. Copiii reformei… Aşadar, dacă aveai ghinion, în pauze în cancelarie te puteai afla în mijlocul a două generaţii: maturii pedanţi citindu-şi ziarele, vorbind despre politică (ei)  sau zacuscă (ele), şi tinerii cu cearcăne la ochi, obosiţi de cluburile în care îşi sărbătoriseră titularizarea în învăţământ, spunând glume de tractorişti eroi ai muncii socialiste (ei) sau aranjându-şi cochet machiajul (ele). Desigur, exagerez… exagerez prin generalizarea unui fenomen care poate fi insular.

Dar, ştiţi, când se întâmplă să fie tocmai insula în care stai şi tu, nu te mai încălzeşte cu nimic ideea că poate, în altă parte, lucrurile se desfăşoară altfel. (...)Am crezut întotdeauna că statistic este imposibil ca într-o naţiune de peste 20 de milioane de indivizi să nu găseşti oameni în spatele cărora să se ascundă caractere. M-am săturat de profesionişti, tehnocraţi, retorică şi elite politice. M-am săturat de proiecte macro făcute pe genunchi, de branduri de ţară sau de promovarea turismului românesc. Trăiesc cu ferma convingere că dincolo de toate aceste anti-modele publice, se ascunde altceva.

(...)Argumentul meu e unul pragmatic: dacă această întreagă ţară ar arăta aşa cum o vedem pe la televizor, n-am mai  exista pe harta Europei.”

Alexandra Jivan

"Am plecat [Fiindcă, deoarece, pentru că...] vecina mea pensionară nu mai folosea apă, nemaiavând cum să o plătească; în fiecare duminică vedeam în piaţă o femeie care vindea nişte pătrunjel şi un buchet de flori, ca să-şi facă banii cu care avea să trăiască o săptămână; discuţiile despre preţuri (mari), viaţa cotidiană (greul ei), „Nu-mi mai permit” deveniseră recurente; la un moment dat îmi era ruşine ca vecinii mei pensionari să mă vadă intrând cu plase de la magazinul alimentar din centru; după doar trei ani ajunsesem să câştig mai mult decât mama mea, care lucra de aproape treizeci; şi câştigam de cincisprezece ori pensia bunicii mele; de fiecare dată când aveam treburi administrative, se întâmpla „ceva”, apărea o „problemă” – dacă eram în formă, îmi găseam resurse să cer explicaţii şi să protestez, altfel, o lăsam baltă; eram pusă în situaţii în care trebuia să dau mită şi niciodată nu am ştiut cum, prin urmare trăiam cu teroarea că se va întâmpla ceva rău şi că eu voi rămâne cu vina de a nu fi reuşit să mituiesc cum se cuvine; părinţii persoanelor din jurul meu făceau eforturi financiare – de multe ori colosale – ca să-şi aranjeze copiii şi nu suportam ideea că-mi voi expune mama la aşa ceva; prea multora le era încă frică de Securitate; oricât de bine câştigam, la un moment dat trebuia să cer bani împrumut; nu mai suportam să umblu cu transportul în comun – nu din cauza fricii sau a mizeriei, ci din pricina feţelor marcate şi măcinate.

Altfel spus, am plecat pe fondul unui amestec de lehamite şi, într-o mai mare proporţie, de suferinţă a semenilor mei. Suferinţă socială o numesc Arthur Kleinman şi alţii.”

(...)Locuim în Montreal din vara lui 2005. Suntem cetăţeni canadieni de trei ani. Avem mai mulţi prieteni „localnici” decât români. Nu frecventăm asociaţiile româneşti. Citim presa din România, aşa cum o citim şi pe cea de aici. Votăm la alegerile ambelor ţări. Sunt, în continuare, un om al spaţiului-timpului meu. Mai mult, de când sunt aici, mi-am înăsprit metodele de presiune socială. Sunt abonată la o reţea care militează pentru stoparea genocidului în Darfur şi nu contenesc să iau poziţie: îmi sun deputatul, îi las mesaje premierului, semnez scrisori colective adresate Naţiunilor Unite. L-am felicitat pe preşedintele României în momentul creării comisiilor Wiesel şi Tismăneanu, dar i-am scris şi în urma momentului „ţigancă împuţită”.

De doi ani strâng fonduri pentru cancerul la sân şi particip la un marş de şaizeci de kilometri pe străzile din Montreal. În general vorbind, nu am timp nici aici, dar mi-am regăsit timpul meu, după cum am găsit şi timpul nostru, al lui Sebastian şi al meu. Sunt bine, sunt foarte bine cu mine aici, mai bine decât am fost vreodată în România.

Cel mai greu moment a fost în 2005, când am stat nouă luni în România, pentru terenul de doctorat. Am regăsit o Românie îmbătrânită, cu probleme, parcă mai multe decât în 2002, dar de altă factură. Copiii din România mea se sinucideau, în vreme ce mamele lor lucrau în Occident, tinerii mei prieteni nu reuşeau să scape de joburi administrativ-mecanice. Dar oamenii călătoreau, mergeau la festivaluri, se întâlneau. Foarte multe s-au rupt însă cu această călătorie.

Unii mi-au reproşat că m-am schimbat, că sunt de nerecunoscut, alţii, mai ales în primele zile, mi-au detectat un accent şi l-au interpretat drept infatuare. Dihotomia aceasta între ceea ce simţeam (că fac) şi ceea ce se transmitea m-a mâhnit într-o primă fază, pentru ca apoi să-mi dea măsura distanţei care ne separa. Geografia îmi intra în viaţă: haotic. A fost necesar să treacă doi ani ca să-mi regăsesc un echilibru între aici şi acolo". Ioana Lungeanu

"(...)Ce am ratat plecând, am câștigat cred aici. Am ratat 365 de zile ori opt ani de respirat într-un spațiu familiar, aproape de părinți și de prieteni. Am ratat iluzia că există locuri perfecte. Am renunțat la tentația de a crede că nu am limite și că dacă vreau, orice e posibil.  Am limite și câteodată pot fi tare proastă. Atunci mă ascund de mine și de ceilalți și petrec ore întregi la computer, uitându-mă la poze din România pe internet. Sau mă uit la oameni cu privirea tâmpă și dau impresia că nu înțeleg. Iar câteodata pot fi foarte deșteaptă și stăpână pe mine, pot fi eficientă și exactă, pot munci ore și pot gândi în altă limbă.

Pe de altă parte (on the other hand, ah, manualul BBC pentru știri!), dacă nu veneam aici nu aș fi văzut cum arată o țară în care mașina Salvării vine la timp. O țară în care, când sistemul nu funcționează, cineva e făcut responsabil, face pușcărie și plătește amenda.

(...)M-aș întoarce în România fără nici o condiție. Mai corect, aș imigra în România fără nici o condiție, pentru că pasul acesta ar fi la fel de greu. Mi s-a întâmplat să spun asta cu voce tare și afirmația mea a fost întâmpinată cu sprâncene ridicate. Unii au încercat să-mi explice, științific, de ce șansele mele ar fi minime, date fiind condițiile social-economice într-un anumit context istoric. Altfel spus, ce-ar putea face o femeie de vârsta mea, supraponderală și cu nervii întinși la maximum, în țara asta? Poate că, dacă întrebam un canadian ce părere are despre venirea mea în țara d-sale aș fi primit același răspuns. Dar cum nu am întrebat pe nimeni, am aterizat și am continuat să trăiesc inconștient într-o țară străină și într-o limbă străină.

Dacă încă mi-ar plăcea să mai dau titluri bengoase și să mă joc cu cuvintele, aș zice că, într-un fel, de aici România îmi pare a fi Țara părinților fără copii și a copiilor fără părinți. Părinții generației mele își văd copiii o dată la câțiva ani sau mai rar. Fără ei, anumite emisiuni de la televizor, cu muzică și  întâlniri duioase, ar fi fost posibile doar pe jumătate.

Unii mor înainte de a-și lua rămas bun. Alții așteaptă telefonul săptămânal și când telefonul sună, răspund și spun ”Știam că ești tu.”. Unii sunt fericiți că lor, copiilor le este bine „acolo”. Alții sunt sceptici despre ”câinii cu colaci în coadă”. Între ei e-o mare singurătate. Ori, părinții au plecat la muncă, cu anii, și și-au lăsat copiii pe la rude. Unii copii se bucură de adidașii noi și se laudă cu jocurile electronice. Alții se sinucid, convinși că mama nu-i mai iubește. Din jocul ăsta lipsește cineva, eu, sau tu, sau orice alt om cu inima bună și modestit de viață, care să lipească piesele din puzzle cu o vorbă bună. Cum să nu-mi găsesc locul într-o țară care are nevoie de atâta iubire?" Tiberiu Mustață

"(...)Venit în America, am descoperit cât sunt de român. Revenit în România, am început să gândesc și uneori să simt ca un American. Nu numai atitudinea față de muncă și profesionalism s-a schimbat, dar și felul de a construi spațiul privat și de participa la cel public. Trăiesc între două lumi. În zilele bune, amândouă îmi par a fi acasă, și admit că sunt privilegiat, dar sunt și momente în care nu mă mai simt acasă nicăieri. O conștiință tragică își face loc atunci. Depărtându-mă de țara mea, am redescoperit-o, și în felul acesta ne-am apropiat din nou, dar devenirea noastră separată a început să ne despartă.

(...)Am plecat, fiindcă devenirea devenise imposibilă, iar spectrul ratării începuse să îmi facă umbră.

(...)Înainte de ’89 aveam speranță. După revoluție mi-am construit așteptări. Am așteptat în ’90, în ’96 și în 2004 ca schimbarea politică să producă în societate o asimetrie benefică între partida câștigătoare și reacțiune. Știam că sistemul este corupt, dar speram ca o elită capabilă și conștientă de misiunea ei să învingă inerția noastră istorică și să redea României demnitatea și puterea unei națiuni. Astăzi, am convingerea că acest proiect politic nu mai este cu putință. Clasa politică românească nu mai conține asimetrii. Ea continuă să fie exasperant de simetrică cu ceea ce istoria ultimelor decenii a produs mai rău.

(...) Din punct de vedere rațional, nu mai am ce să aștept de la destinul țării mele în vremea fără contur ce vine. Și totuși, sper, fiindcă românii, așa cum îi cunosc eu, surprind atunci când nimeni nu mai așteaptă nimic de la ei, când resursele de imaginație s-au epuizat. Părem a fi campionii celui de al doisprezecelea ceas. Așa cel puțin ne recomandă proverbul despre mintea noastră cea de pe urmă, în cartea de oaspeți a istoriei.

Iulian Nistea

"Altădată tinerii îşi găseau mai repede menirea. Astăzi fac studii care nu se mai termină, trec de 30 de ani şi nu-şi mai găsesc locul în lume. Eram şi eu exact la vârsta aceea, mă învârteam, intram în câte un „rond point”, ameţeam în sensul acela giratoriu căutând ieşirea potrivită. Am fost apoi hirotonit preot celibatar la Paris şi de atunci am sentimentul că mi-am găsit locul.

(...)În comunitatea românilor din Paris sau din Franţa, din care fac şi eu parte acum, tema cea mai dramatică a marii majorităţi este situarea în două lumi.(...) Şi românii simpli o trăiesc cel mai tragic. Ei sunt exponenţii unui nivel relaţional care pentru ei este natural, iar aici este imposibil de aplicat. Este imposibil să te duci să baţi la uşa vecinului francez şi să-l întrebi dacă are o cratiţă. Este de negândit să-l întrebi „ce mai faci vecine, hai să bem o bere!” Pentru asta trebuie să iei „rendez-vous” cu două săptămâni înainte, ceea ce pentru francezi nu este aberant, e „naturalul” lor. Asta vine din evicţiunea credinţei din viaţa societăţii". Ciprian Popescu

"(...)Am stiut tot timpul că trebuie să plec. De fiecare dată când puneam piciorul afară din țară, mă frapa civilizația occidentului. Motivele de-atunci erau: autobuzele curate, luminile, fețele senine, joburile decente, concerte, etc. M-au câștigat clișeele legate de lumea occidentală. Recunosc, am cumpărat ambalajul.

(...)De ce am plecat? Nu pot să dau un răspuns exact. „Nu-mi lipsea nimic" - vorba celor pe care i-am lăsat. Știu doar că acum vorbesc decent franceza (sau mă rog, dialectul local). Copii mei vor fi expuși la două limbi de mici. M-am lăsat de băut și de fumat și fac matematică (ceea ce n-am făcut niciodată!). Puteam să le fac și în România? Poate. Știu însa că nu le-am făcut. Robert Adam

"(...)Întrebarea corectă este de ce nu m-am întors. Trӑiam sentimentul că România nu avea nevoie de mine.

Poți să rămâi de unde ai venit, mi s-a spus la Universitatea București, la una din întoarcerile din Franța. Trist era că mulți dintre cei tineri preluau mentalitățile celor vârstnici cu o anumită doză de cinism.

După 7 ani de regim Iliescu,  la sfîrșitul lui 96, România arăta destul de jalnic. Senzația era că nu se făcuse aproape nimic.

(...)România rӑmâne captivӑ sindromului Meșterului Manole. Tot clădești și tot se dărâmă. România s-a sincronizat de mai multe ori în ultimii 160 de ani cu occidentul, și ceva o tot trage înapoi. Asta e esența României: un loc între două lumi. Sunt, la rându-mi, un călător între două lumi.

(...)Sunt ca și întors acolo. România a evoluat foarte mult. Venea de departe, și e pe drumul cel bun. Contează însӑ și direcția în care mergi! Important este sӑ devinӑ o țarӑ predictibilӑ, nu un loc geometric al miracolelor de trei zile. Nu mai ai de ce să fii rușinat." Dolores Steinman "(...)Anii se scurg în această altă țară.  Sufletul îmi tânjește și cu David și Ana o pornim din nou spre România: fațadele se coșcovesc, Dinu Paturică e urmat îndeaproape de Gore Pîrgu.  Și/ sau vice-versa.  Prietenii îmi sunt obosiți, munciți, tehui de alergătură.  M-am schimbat atât de mult?  Ei? Noi cu toții?  Nu-mi mai găsesc locul.  Unde e Teatrul pe Butoaie?

(…)Nici în căruță, nici în teleguță, înțeleg acum de ce nu mă pot simți la îndemână decât când mă așez în avion. În drum. Pe drum. La drum.

(...)Îmbolnăvită de aspectul antiseptic și dezodorizant al micuței urbe universtare ontariene, am lăsat în urmă o gradiniță și-o căsciaoară și ne-am adunat în Toronto. Un oraș care m-a speriat când l-am văzut întâia oară, acum aproape douazeci de ani: mi s-a părut de o urâțenie fără de seamăn. Ca o haină primită de pomană, însă, chiar dacă mi-a părut nepotrivit la început, mi-a devenit obisnuință. E-atât de ușor să mă pierd în gălăgia, amețeala și haosul multi-etnic al locului". Daniela Stimeriu

"(...) Mă deranja faptul că aceste fete nu știau nimic despre țara mea și că, în cel mai bun caz, făceau frecventa confuzie a capitalei, pe care o credeau ca fiind Budapesta, sau mă întrebau despre castelul lui Dracula. Mă simțeam bine și plusam, când vorbeam despre câte ceva mai cultural, etalându-mi cunoștințele chiar dacă unele dintre noile mele colege îmi spuneau aproape în față: „și la ce ți-a folosit?”.

Sistemul lor de a gândi, capitalist, tot ceea ce înseamnă agitația unei societăți de consum, care vede profitul material înaintea oricărui alt lucru, mă făcea să mă simt o pasăre rară și inutilă uneori, nepregătită să trăiască astfel, cu prea multă poezie în cap, pe când afară era cu totul altceva, când fete la fel de tinere ca mine umpleau pub-urile, știind foarte bine ce vor de la viață...

(...)După o vreme am încetat să mai fac demonstrații de fată orgolioasă din est care vrea să spună că merită să fie respectată, că nu e oarecine în lume și am început să mă învăț cu felul direct și mai economic de a spune ce este de spus într-o situație, fără prea multe ocolișuri și literatură, cum eram eu obișnuită. M-am acomodat și mi-a plăcut corectitudinea relațiilor de muncă și de viață pe care le vedeam, felul amabil al funcționarilor care nu consideră că îți fac o favoare ci că își fac datoria explicându-ți diverse lucruri, m-am obișnuit să zicem, cu tot sistemul care te și înghite, dar tocmai de aceea funcționează".

Raluca Ursachi

"(...)Nu ştiu dacǎ am plecat cu adevǎrat – plecare în sensul acela definitiv şi extrem de dureros al anilor de nelibertate. Nu ştiu dacǎ astǎzi se mai pleacǎ din România la fel ca atunci. Dar trebuia sǎ plec. Exista în România, cel puţin în primul deceniu de dupǎ revoluţie, o stare de spirit generalǎ, un sentiment omniprezent cǎ suntem în continuare „încuiaţi” într-o realitate care nu poate fi schimbatǎ. Simţeam cǎ nu pot creşte cu adevǎrat, cǎ nu mǎ pot împlini dacǎ nu cunosc şi o altǎ lume, un alt fel de a trǎi, personal şi public.

Deşi terminasem facultatea şi aveam un post bine plǎtit şi plin de perspective, continuam sǎ locuiesc în apartamentul pǎrinţilor, în camera mea, ca şi când aş fi fost în continuare un copil. Posibilitatea unor spaţii intermediare între casa pǎrinţilor şi casa proprietate personalǎ – cum ar fi o locuinţǎ închiriatǎ şi o viaţǎ independentǎ, finanţatǎ din salariul propriu - nu exista, nici economic şi nici „cultural”.

(...)O altǎ dimensiune a evoluţiei mele interioare, strâns legatǎ de prima, a fost necesitatea aproape constantǎ de a mǎ defini, de a mǎ explica în faţa strǎinilor curioşi. „Si cum e România?” mǎ întreabǎ ei, ca o banalǎ lansare de conversaţie. „Cum a fost comunismul? E adevǎrat cǎ se murea de foame? Lumea avea totuşi locuinţe, locuri de muncǎ... nu? Și astǎzi cum e? Nu era mai bine pe atunci?”. Cum sǎ le rǎspunzi simplu şi lejer? Cum sǎ rezumi într-o frazǎ cǎ nu, nu se murea de foame, dar cǎ mizeria omniprezentǎ (şi atât de greu de rezumat unui francez...), frigul, tǎcerea, frica, lipsa perspectivelor, nelibertatea erau tot o formǎ de moarte, de moarte interioarǎ... Si cǎ nu, nici azi nu e bine, dar e totuşi altfel.

Astǎzi pot descrie ce nu e bine în România vorbind, ca sǎ zic aşa, aceeaşi limbǎ ca şi ei, aceiaşi termeni, astǎzi ne înţelegem unii pe alţii... pe când izolarea comunismului ne plasa într-o lume a absurdului cu alte legi, cu alt limbaj, imposibil de relatat... România este perceputǎ ca un paradox de cǎtre occidentali: în acelaşi timp foarte aproape şi foarte departe, familiarǎ şi totuşi exoticǎ, oameni la fel ca ei şi totuşi de neînţeles... Acest exerciţiu al definirii de sine, al povestirii – întotdeauna solicitate – a destinului propriu şi al ţǎrii din care vin, mi-a transformat felul de a gândi şi de a mǎ gândi pe mine însǎmi.

Formulele gata fǎcute mǎ ajutǎ mult: „îl ştiţi pe Eugene Ionesco? Dar pe Cioran? Dar pe Kusturica? Ceauşescu cu sceptrul? Ei – amestecaţi-i pe-ǎştia şi beţi-i cu ţuica de prune, şi dacǎ rezistaţi, mai vorbim”. Întotdeauna îmi rǎmâne gustul frustrant al incomunicabilitǎţii: cum sǎ vǎ spun cine sunt şi de unde vin... când, în permanenţǎ, îmi pun şi eu aceeaşi întrebare!"

"De cele mai multe ori, e o fugă din propria ţară până la capătul lumii pentru a o iubi mai bine.", CRISTINA HERMEZIU, jurnalist, autoare

BIOGRAFIE

Colaborare cu "Evenimentul zilei"

  • Cristina Hermeziu este jurnalistă şi traducătoare, licenţiată a Facultăţii de Litere.
  • Între 1996 şi 2004, a realizat emisiuni la TVR Iaşi.
  • În 2005, obţine titlul de Doctor în Filologie, cu teza "Expresivitate şi persuasiune în limbajul televizual".
  • Între 2004 şi 2006 este cercetător bursier la Universitatea Paris II şi la Institutul Francez de Presă. Colaborează cu RFI la emisiunea "Kiosque", publică articole în "Courrier International" şi studii de teoria comunicării în "Hermès".
  • Corespondenţele sale de la Paris sunt publicate de "Evenimentul zilei", "Dilema veche", "Observator cultural", "Opinia studenţească".
  • Din 2004, s-a stabilit la Paris.