Într-unul dintre dialogurile noastre de la Realitatea TV, la un moment dat, plecînd de la scrisul meu zbîrlit față de puterea PSD, Rareș Bogdan m-a blagoslovit cu alintarea jurnalist de Dreapta. Am sărit în sus, deopotrivă uimit și revoltat. Pentru că:
1) Nu cred că există jurnaliști de Dreapta sau de Stînga. Există doar jurnaliști.
2) Dacă există așa ceva, eu nu pot fi jurnalist de Dreapta. În istoria publicisticii românești, cunosc doar jurnaliști de Stînga, fie și din presupunerea că jurnalistul e un intelectual și, în această calitate, nu poate apăra decît pe cei mulți și obidiți. Cei puțini și bogați n-au nevoie de nici un condei de partea lor. Au banii de partea lor. Și le e de ajuns.
La noi însă, conceptul de Jurnalist de Dreapta vrea să zică jurnalist anti-PSD. Acest jurnalist, confundat cu Jurnalistul încă din 1990, anul atotputerniciei FSN, a simpatizat fățiș cu partidele adversare PSD și pentru că aceste partide au fost tot timpul, de 24 de ani încoace, slabe, pipernicite chiar. PSD-ul, sub feluritele sale înfățișări – FSN, PDSR – a dominat scena noastră politică, a cîștigat cele mai multe alegeri și, cînd nu le-a cîștigat, a obținut un scor de cel puțin 30%.
Identificarea Presei independente cu Presa anti-PSD își are în această Semeție a PSD una dintre cauze.
Ca producător de cuvinte închegate într-un text – jurnalistul nu poate fi decît un adversar al celui mereu Semeț. Din 1990, de cînd s-a ivit, prin darea peste cap a PCR pentru a se transforma în partid al sistemului pluralist, PSD a rămas același partid antidemocratic prin moștenirea genetică comunistă.
Încercările de reformare pentru a-l europeniza s-au dovedit eșecuri, fie și pentru că ele au fost doar simulări de încercări, nici măcar încercări. PSDul de după parvenirea echipei Victor Ponta la conducere, în 2010, nu diferă prea mult de FSN-ul lui Ion Iliescu. Singurul lucru în plus îl reprezintă concentrarea pe vaste operațiuni de imagine, menite a-l înfățișa european, cînd el e, prin esență, același din 1990: euroasiatic. Antidemocratismul funciar al PSD se manifestă și azi prin:
1) Lăcomia de a cuceri toată Puterea. Ca orice partid neocomunist, PSD nu poate guverna o clipă dacă n-are Puterea în toate sectoarele de viață și activitate, de la Președinție pînă la Presă.
2) Incapacitatea de a obține ceva prin dialog. De la instalarea în 2012 sub porecla de USL, PSD a fost incapabil nu să realizeze, dar nici să schițeze măcar un dialog cu Traian Băsescu. Singura politică a PSD a fost în cazul Președinției cucerirea cu orice preț, fie prin suspendare, fie prin alegeri.
Natura anti-democratică a făcut ca Presa independentă, cîine de pază al Demo crației, să fie anti-PSD de 24 de ani încoace. Putem vorbi, așadar, de o Presă independentă anti-PSD și nu de o Presă de Dreapta.
Așadar, în Presa anti-PSD sau, mă rog, în presa independentă, se face mare caz de numărul mare de candidați pe care l-ar putea avea, la prezidențiale, Opoziția din 2014, aiurea identificată cu Dreapta. Spun aiurea, deoarece PNL și PDL fac cu ochiul la Stînga, iar PSD, prin Victor Ponta, face cu ochiul la Dreapta. Numărului mare de candidați anti- PSD i s-ar prefera un număr mic, dacă nu chiar un singur candidat. Drept argument împotriva mai multor candidați sînt convocate alegerile prezidențiale din 2000, cînd în turul al II-lea au intrat Ion Iliescu și C.V. Tudor.
S-a pus această situație pe numărul mare de candidați ai Dreptei:
Cinci: Mugur Isărescu, Teodor Meleșcanu, Theodor Stolojan, Gyorgy Frunda, Petre Roman.
A fost asta cauza eșecului?
Nici vorbă.
O simplă analiză a momentului ne arată că:
1) Intrarea în turul al doilea a lui Ion Iliescu și C.V. Tudor a reprezentat, pe lîngă o manevră genială a PDSR, și expresia tendinței de Stînga în România după dezastrul regimului Emil Constantinescu. Să nu uităm că și la Parlamentare partidul lui C.V. Tudor a obținut un scor însemnat, clasîndu-se pe locul 2, cu 26,43% din voturi.
2) Partidelor de Dreapta le-a lipsit un candidat strălucitor, de talia lui Ion Iliescu sau C.V. Tudor. Ca jurnalist care am participat la TVR la confruntarea finală dinaintea primului tur, pot depune mărturie că nici un candidat al Dreptei n-a strălucit.
Două speranțe, Mugur Isărescu și Theodor Stolojan, au fost catastrofali – Mugur Isărescu prin monotonie, Theodor Stolojan prin isterie.
Așadar, problema Dreptei din 2014 n-o reprezintă numărul mare de candidați ci:
1) Tendința spre Stînga după 10 ani de mandat de Dreapta al lui Traian Băsescu.
2) Absența – pînă acum cel puțin – a unui candidat de forță din partea Opoziției.
E suficient să ne reamintim că-n 2004 și chiar în 2009 Traian Băsescu a cîștigat nu atît prin mașinăria de partid, cît mai ales prin el însuși, mai precis prin forța extraordinară de a mobiliza la vot, în turul al II-lea, electoratul anti- PSD.
Pentru a cîștiga în 2014, Opoziția anti-PSD are nevoie de un candidat care să amintească de Traian Băsescu.
Nu numai prin carismă, dar și - dacă nu mai ales- prin forța convingerilor anti-PSD-iste.