Pe Pál Csaba l-am întâlnit într-o după-amiază caniculară de vară, în Sfântu Gheorghe, la mai puţin de 7 kilometri de satul său natal, Gherghieni. Planificasem încă de cu zi să ne vedem în bătătura casei lui, eu din postura vânătorului de poveşti, el din cea a omului care are în tolbă o experienţă uluitoare de viaţă: 15 ani bătuţi pe muchie (ba, „şi vreo trei luni pe deasupra!”, aşa cum ţine să îmi precizeze) petrecuţi în Legiunea străină. O legiune care, dacă e să mă iau după ce îmi spune, i-a fost nu doar casă şi masă, ci şi adevărat formator în ale vieţii. „Acolo am învăţat că onoarea şi demnitatea, curajul şi cinstea nu sunt simple vorbe în vânt! Şi tot acolo am văzut şi moartea. Dar nu din perspectiva celui care o aduce, ci din cea a insului care încearcă să o îndepărteze”, îmi spune punctând faptul că Legiunea nu este o adunătură de mercenari, aşa cum se crede. „Un legionar nu este un ucigaş, ci un apărător al celor slabi. Un protector”.

Un uriaş cu braţe puternice şi pumni ca doi baroşi, privire pătrunzătoare, piept lat şi pomeţi săpaţi proeminent în obrazul ars de soare. Cam aşa arată, din două, trei tuşe de condei, Pál Csaba, vlăjganul cu suflet de copil care a privit de mii de ori moartea în ochi, de-a lungul a 15 ani câţi a adunat în bocceaua exodului auto-impus în Legiunea străină. A plecat de acasă, pe vremea când avea doar 19 ani, pentru a face uitat of-ul primei iubiri eşuată lamentabil.

„Eram doar un copil”, prinde a depăna firul poveştii, cu o voce molcomă, de ardelean autentic, în care disting uşor tremurul unei anumite emoţii. „Un copil năzdrăvan, cu probleme în dragoste şi gând de ducă. Asta eram înainte să plec, în ’93, în Legiune. Cunoscusem o puştoaică de care mă îndrăgostisem nebuneşte. Eh, şi nu a fost să fie. Să rămânem împreună, adică. Şi atunci am hotărât că e vremea să dau frâu liber visului vechi de trei ani: să bat la uşa Legiunii”, îşi deşartă el sacul cu poveşti.

 

3 ani de antrenamente la lopată în Cheile Bicazului

Mirajul Legiunii străine era, pentru Pál Csaba, vechi încă din 1990. „Îmi plăceau filmele cu legionari. Îmi imaginam că sunt un fel de Supermani, cu toţii, motiv pentru care am început să mă antrenez încă de la vârsta de 16 ani. Mă trezeam odată cu găinile. Alergam câte 6-7 ore pe zi ca nebunul. Ridicam greutăţi, făceam flotări, tracţiuni şi tot felul de năzbâtii de genul celor pe care le făcea Van Damme în filme. De angajat, mă angajam pe şantiere sau pe la tot felul de munci care necesitau un efort fizic foarte mare.

În cheile Bicazului, spre exemplu , era un şantier unde, pentru că nu exista posibilitatea să intre utilajele grele, era nevoie de om la lopată. Am cărat cu lopata câte 18-20 de ore pe zi, sute de kilograme de pietriş din munte. Cădeam extenuat de oboseală, dar a doua zi, la cântatul cocoşului, o luam de la capăt. Totul pentru a fi pregătit pentru clipa când voi ajunge în Legiune”, îmi mărturiseşte Pál.

La vârsta de 19 ani, imediat după terminarea liceului, intră la Facultatea de inginerie, deşi pasiunea lui dintotdeauna era fizica. „Îmi doream foarte mult să fiu fizician. Iarăşi nu a fost să fie”, ridică el din umeri.

100 de franci, şpagă pentru a fugi de la Taizé

„Am făcut doar un an de inginerie, după care, în iulie 1993, am prins momentul prielnic să plec în Franţa. Era o tabără acolo, Taizé, pentru tineri. O tabără ecumenică internaţională la care au participat şi tineri aderanţi din Miercurea Ciuc. Vreo 20 am fost. Ai mei m-au lăsat să particip pentru că tabăra avea caracter monastic (comunitatea Taizé din Franța este formată din mai mult de o sută de bărbați din multe națiuni care reprezintă în principal ramurile creștine romano-catolice și protestant. Viața lor se concentrează pe rugăciune și muncă, n.red.) şi au crezut că o să îmi bag minţile în cap. Aiurea! După nici două zile, împreună cu o mână de tovarăşi de acolo din tabără am hotărât să fugim în Paris. Ei voiau să se distreze o zi, eu să ajung în Legiune. Am vorbit cu un polonez de pe camionul care aducea provizii în tabără. Era de acord să ne ducă, pentru o sută de franci de căciulă, dimineaţă şi să ne aducă înapoi în tabără înainte de raportul de 6 seara”, mi se destăinuie Pál.

 

Dădacă pentru bătrâni la Aubagne

O săptămână mai târziu, Pál Csaba ajungea la regimentul mamă al Legiunii străine, locul în care, preţ de o săptămână întreagă a fost dădacă pentru bătrâni.

„La câţiva kilometri de Marseille se află Aubagne, unde este cantonată garnizoana celui mai vechi dintre regimentele Legiunii străine, „1-er régiment étranger” (Primul regiment străin, n.red.). Acolo am ajuns în zorii unei dimineţi superbe de august. Am stat o săptămână fără să fac nimic altceva decât să îngrijesc bătrânii camarazi; să le dau să mănânce, să le ţin de urât, ba chiar să-i şterg la fund atunci când era cazul. Nu glumesc. A fost săptămâna care mi-a zdruncinat serios încrederea în mine şi în ce vroiam să fac. Nu mai înţelegeam nimic. Eu venisem să lupt, nu să şterg moşnegi la fund. Au trebuit să treacă ani pentru a înţelege de ce m-au trimis acolo. Era prima lecţie pe care o primeam. „Niciodată să nu-ţi abandonezi camaradul”.

Scrie şi în Codul de onoare al legionarului. Trebuie să ştii că Legiunea străină este singura instituţie din lume care nu îşi abandonează niciodată oamenii. Indiferent cât de jos au ajuns. Cât de neputincioşi şi lipsiţi de ajutor sunt. Trebuie să îi ajuţi! Să îi faci să simtă din nou printre oameni, printre camarazi”, îmi mărturiseşte Pál Csaba.

 

20 de kilometri pe jos şi prima noapte sub cerul liber

Pál Csaba avea 110 franci şi un sandwich în buzunar în momentul în care a ajuns în tabăra de la Taizé. „100 de franci îi plătisem deja camionagiului aşa că nu mai aveam la mine decât doar vreo 10 franci. În clipa în care am văzut camionul plecând, au apărut şi primele îndoieli. Eram singur, mort de foame, fără să ştiu o boabă de franceză. Nu cunoşteam pe nimeni şi trebuia să mă descurc să ajung la Legiune”, mi se confesează. „Aveam doar buletinul românesc (paşaportul se afla la coordonatorul taberei de la Taizé) şi un petec de hârtie pe care era scrisă o simplă adresă. Port de Naujac, un centru de recrutare situat în cartierul parizian Naujac sur marne. Atât! Ei, şi, am recurs la ajutorul unei hărţi imense, cam cât un perete, afişată la intrarea în metrou, cu toate cartierele Parisului. Ceea ce căutam, Port de Naujac, se afla la vreo 20 de kilometri de locul în care mă aflam. Am plecat pe jos. Am ajuns seara târziu şi nu m-am lăsat să intru. Mi-au spus să vin a doua zi dimineaţă. M-am întors vreo 6 kilometri pe jos până la cea mai apropiată gară şi am dormit acolo”, îşi aminteşte fostul luptător din Legiune.

Cafea franceză, primul inamic în Legiune

În zorii zilei, Pál Csaba a bătut din nou la poarta Legiunii. De data asta, a fost primit şi pus să aştepte.

„Era peste cincizeci care veniseră să se înroleze. Din toate colţurile lumii, dar în special din Estul Europei. Cred că am aşteptat vreo două ore bune. La un moment dat, m-a răzbit foamea. Nu aveam ce să cumpăr cu doi franci aşa că mi-am luat o cafea de la un tonomat. Ei, şi n-am apucat să beau bine din licoare, că m-am şi auzit strigat. Am sărit ca ars şi, ca să scap de paharul de cafea din mână, l-am dat pe gât. Doamne, am crezut că mor de durere. Mi-am fript în asemenea hal esofagul încât minute în şir, la începutul interviului, nici nu am putut să vorbesc. La început, nici nu au vrut să audă de înrolarea mea că nu aveam paşaportul. În cele din urmă, s-a rezolvat. Au luat legătura cu grupul de la Taizé şi mi-au recuperat paşaportul. Aşa a început epopeea de 15 ani şi trei luni a legionarului Pál Csaba”, îşi încheie, cu un zâmbet în colţul gurii, tirada.

 

Nu trebuie să arăţi ca Stallone sau ca Schwarzenegger

Când vine vorba despre testele la care a fost supus pentru a putea intra în Legiune, Pál nu stă pe gânduri:

„Legiunea este o armată profesinistă. Nu trebuie să arăţi ca Stallone sau ca Schwarzenegger ca să fii primit. E suficient să rezişti unor teste fizice - nu foarte complicate - şi să ai ceva în cap. Să nu fii prost bâtă, adică. Să ai percepţia justă a ceea ce se întâmplă în jurul tău şi să ştii să iei decizia de moment. Cea mai bună decizie care le pune ce lor din jur viaţa la adăpost. Foarte important e să înţelegi de la început că lupţi pentru interesele Franţei.

Din punctul ăsta de vedere, da, eşti mercenar. Dar doar atât. Franţa niciodată nu şi-a pus legionarii să ucidă. Din contră. Ei sunt trimişi în teatrele de luptă pentru a-i proteja pe cei slabi (femei, copii, bătrâni) şi fără apărare”, începe să îmi explice, cu un soi de patimă în glas. Îmi vorbeşte, în cele din urmă, şi despre foarte desele lupte de care a avut parte în cariera de 15 ani de legionar, în desele misiuni în Coasta de Fildeş, Iraq sau Afganistan.

 

Ca să ne lase în pace, gherilele ne-au cerut-o pe Gina, găina noastră mascotă

Pál Csaba are tolba plină de păţanii din timpul misiunilor de luptă. Una dintre ele, din câte îmi spune, i-a rămas întipărită în minte prin absurdul ei.

„În vara lui 2004, mă aflam în Coasta de Fildeş. Eram deja sergent şi aveam în subordine vreo cincisprezece oameni. Patrulam la bordul a două blindate într-o zonă demilitarizată. Eu mă aflam în prima maşină. Tocmai ieşisem din pădure şi virasem la stânga pe un drumeag. La mai puţin de zece metri în faţă, un podeţ. Cel de al doilea blindat era undeva în urma noastră, cam le vreo 150 de metri.

În clipa în care şenila tancului a atins prima scândură a podeţului ne-am trezit atacaţi din senin de o haită de vreo zece puşti. Nu cred că vreunul avea mai mult de 17, 18 ani. Erau înarmaţi până în dinţi şi nervoşi. Agitau armele în direcţia noastră şi bolboroseau într-o franceză de baltă. Am oprit. Caporalul de pe maşina din spate care nu apucase încă să iasă din pădure, m-a întrebat în căşti ce se întâmplă. I-am explicat în engleză şi m-a întrebat dacă deschide focul. Pentru noi ar fi fost floare la ureche să-i ucidem pe puştii ăia în doi timpi şi trei mişcări. Nu am făcut-o şi nici nu am ordonat deschiderea focului. Nu vroiam sânge. Vroiam doar să-i potolesc. Şi am reuşit. Cu vorba bună, părintească.

La capătul unei jumătăţi de oră de parlamentări, eram deja prieteni. Le-am dat din rezervele noastre de mâncare şi apă. Mi-au cerut de la obraz să le dau mascota noastră de pe blindat. O găină vie, pe care o prinsesem cu câteva chingi şi care era nelipsită din patrulările noastre. O botezasem Gina, după numele unei consătence din Gherghieni pentru că avea picioarele strâmbe şi subţiri exact ca ea. Bineînţeles că nu le-am dat găina. Doar era mascota noastră”, îşi deşartă fostul sergent din Legiunea străină sacul cu poveşti.

 

Muntele de cadavre jupuite din Ciad

„Eram în Ciad într-o misiune de patrulare. Mergeam la bordul blindatelor, în zonele demilitarizate şi încercam să asigurăm spatele tuturor celor care erau lipsiţi de apărare. Ei bine, atunci în Ciad am trăit cu adevărat clipe de groază. În timpul patrulării am simţit un miros puternic de cadavru. Era undeva în zona unor clădiri părăsite. Am dat ordin de oprire. Am coborât împreună cu mai mulţi oameni şi am început să inspectăm zona. Ce am văzut ne-a ridicat părul măciucă în cap. Sub un maldăr de frunze, am găsit un morman de cadavre - peste 30 - aflate în stare avansată de putrefacţie. Fuseseră ciopârţite cu maceta. Mai mult de jumătate erau copii, restul bătrâni şi femei. Asfaltul era negru şi grunjos de la sângele scurs din trupurile alea măcelărite. Era oripilant. Mai bine de o oră am muncit, împreună cu oamenii mei, să luăm cadavrele şi să îngropăm creştineşte”, îşi aduce aminte Pál Csaba despre unul dintre cele mai terifiante momente din cariera de legionar.

A păcălit moartea

În Coasta de Fildeş, potrivit propriilor mărturisiri, Pál Csaba a avut parte de cele mai traumatizante experienţe de război. „Mi-aduc minte că odată am fost atacaţi de rebeli. A fost un atac bine concertat în miez de noapte. Ploua cu gloanţe mai ceva ca în filmele cu Van Damme. Rebelii veneau din toate direcţiile la bordul jeepurilor dotate cu arme automate, în încercarea de a pătrunde în zonele protejate. Eu eram într-un TAB blindat. Auzeam cum se izbesc gloanţele de fuselaj. Dintr-o dată, m-am trezit cu un proiectil de AG 7 înăuntru. Într-o fracţiune de secundă, şoferul ţipa ca din gură de şarpe, cu ambele mâini retezate, iar copilotul agoniza, cu privirea holbată spre cioturile însângerate ale propriilor picioare. Cât despre mine, nu aveam nici măcar o zgârietură. Purtam vestă antiglonţ care cântărea 15 kilograme, dar chiar şi aşa nu eram la adăpost de tirul inamic. A fost un adevărat miracol că am scăpat nevătămat”, îşi aminteşte Pál care a reuşit atunci să păcălească moartea şi să le salveze viaţa celor doi camarazi răniţi, eliberaţi după acel episod din Legiune şi lăsaţi la vatră, în Franţa.

 

A dat mâna cu François Mitterrand

„Trebuie să ştii, mă avertizează Pál, că pentru noi, legionarii, ţara nu era Franţa, deşi eram angajaţii unei instituţii militare din Franţa, îi apăram interesele. Patria noastră era Legiunea. Noi nu cântam imnul Franţei, ci imnul Legiunii. Asta a înţeles-o la un moment dat însuşi preşedintele Mitterrand pe care am avut ocazia să îl întâlnesc de două ori în răstimpul cât m-am aflat în serviciul Legiunii. De fiecare dată s-a întâmplat la Paris şi, tot de fiecare dată, am avut privilegiul să îi strâng mâna. Respecta foarte mult uniforma Legiunii şi era conştient de faptul că lumea noastră începea şi se termina cu Légion étrangère. Nu cu Franţa”, mi-a mai mărturisit Pál.

Urmărit de demoni

Amintirile întunecate din viaţa de legionar nu îi dau pace lui Pál Csaba. „Am momente în care mă trezesc în toiul nopţii, leoarcă de transpiraţie. Îmi aduc aminte în cele mai mici detalii despre multe din peripeţiile mele în Legiune. Multe sunt întunecate pentru că vorbesc despre moarte. Şi nu mai pot să dorm. Sunt demonii mei, care mă chinuie, dar trebuie să îi scot la iveală pentru că altfel nu se poate”, mi se confesează Pál şi o cută de tristeţe i se sapă dintr-o dată între sprâncene.

 

 

Legiunea străină (Légion étrangère) este o unitate a Armatei Franceze, care a fost întemeiată pe data de 9 martie 1831 printr-un decret dat de Ludovic-Filip al Franței. Legiunea, cu sediul central la Aubagne, are, în prezent, aproape 8.000 de soldați.