Corneliu Coposu se întoarce fără îndoială în mormânt.
Nu este uşor să suporţi, fie şi de la înălţimea istoriei, spectacolul apropierii de PC şi PSD a partidului creat de supravieţuitorii închisorilor comuniste şi apărat cu eforturi supraomeneşti de agresiunile sălbatice ale FSN şi ale lui Ion Iliescu la începutul anilor ’90. „Negociem orice, dar nu negociem principii“, declara consecvent Seniorul, cel care refuzase să mai pună piciorul la Cotroceni, după ce Ion Iliescu divulgase public, în interpretare proprie, conţinutul unei convorbiri confidenţiale.
Faptul că nimeni nu-i compară astăzi pe liderii PNŢCD cu Corneliu Coposu demonstrează că partidul şi-a pierdut demult calitatea de pol magnetic al celor care au încercat, în ciuda adversităţilor, să se opună PSD şi antecesorilor săi. Fostul partid al lui Corneliu Coposu este condus acum de Marian Miluţ, fost candidat la preşedinţie în 2004 din partea partidului Acţiunea Populară, înfiinţat de Emil Constantinescu. Împreună cu fostul preşedinte, domnul Miluţ se pune la dispoziţia PNL, în cadrul unui plan mai amplu de „coagulare a forţelor de dreapta“ prezidat de liberali, plan care vizează şi asocierea cu partidul lui Dan Voiculescu (scuzaţi, al Danielei Popa, pentru cine crede în această ficţiune).
Mai interesant este însă entuziasmul cu care se îndreaptă spre o astfel de alianţă Emil Constantinescu, omul politic care a câştigat alegerile din 1996 tocmai pentru că devenise simbolul luptei împotriva lui Ion Iliescu şi a PDSR. În instructiva sa „istorie analitică“ a CDR „Nu putem reuşi decât împreună“, Dan Pavel aprecia că Emil Constantinescu a beneficiat în 1996 de un transfer de autoritate din partea lui Corneliu Coposu, avantaj pe care „pur şi simplu l-a spulberat“ după ce a fost ales preşedinte.
Convins de calităţile sale mesianice, domnul Constantinescu se comportă de parcă poporul român ar exista doar pentru a fi călăuzit de el. Miercuri seara, l-am auzit la „100%“ argumentând că eşecul nenumăratelor sale platforme şi programe s-ar datora celor care nu au ştiut să le valorifice. Din 2000, de când şi-a trădat milioanele de susţinători, Emil Constantinescu nu şi-a asumat nicio răspundere, niciun eşec, nicio vină. Ferice de el!
Ce vor câştiga însă liberalii din aglutinarea unor partide insignifiante, cu colecţia lor de politicieni expiraţi? În niciun caz procente în alegeri: experienţa din 1996 a neinspiratei Alianţe Naţionale Liberale a PAC şi PL93 a demonstrat că o alianţă de partide mici nu obţine în alegeri suma procentelor realizate anterior de partidele individuale, ci mult mai puţin. Ceea ce aşteaptă însă PNL de la micropartidele pe care le înghite sau le anexează este însă cu totul altceva: este imaginea de lider al unei alianţe de dreapta, după modelul CDR. În felul acesta, liberalii speră să invalideze pretenţiile PDL de a reprezenta Dreapta autentică, apelând şi la memoria votanţilor Convenţiei, care ar trebui să-şi amintească de animozităţile dintre PD şi CDR din perioada 1997-2000.
Este vorba aşadar de o operaţiune de propagandă politică, menită să legitimeze cumva în final „coaliţia celor 322“. Ea se poate însă dovedi un balon de săpun cu viaţă scurtă - căci alegătorii, aşa imperfecţi şi ingraţi cum îi vede domnul Constantinescu, sancţionează incoerenţa. Ei îşi vor aminti că adversarul CDR a fost întotdeauna partidul-stat al lui Ion Iliescu şi vor şti că actualul „pol de dreapta“ are înscrisă în codul genetic o afinitate maladivă faţă de PSD în general şi faţă de Ion Iliescu şi Adrian Năstase în special. De altfel, premierul Tăriceanu a declarat recent că nu vede niciun impediment în calea colaborării PSD-PNL.
În acest context, este greu de crezut că PNL şi micii săi sateliţi vor „reuşi împreună.“ Mai degrabă au şanse să eşueze împreună, dovedindu-se o caricatură a construcţiei politice eroice la vremea ei realizate de Corneliu Coposu. Iar gândul la umbra Seniorului îi poate strivi iremediabil.