Nu ştiu cum se face că, de când avem un premier şi o jumătate de guvern de dreapta, s-a luat o avalanşă de măsuri de stânga.
Nici mărirea CAS cu 3%, nici impozitul forfetar şi nici programul „Prima casă” nu reflectă o gândire economică liberală, ci una intervenţionistă, bazată pe distorsionarea mecanismelor de piaţă. Nu ştiu dacă actuala criză le-a luat minţile tuturor, dar este sigur că politicienii se folosesc de ea ca să ne vândă orice, inclusiv programe populistelectorale la ale căror efecte economice pe termen lung nici nu se gândesc.
Degeaba s-au străduit nucleele intelectuale din PDL să înjghebe o doctrină liberală moderatconservatoare şi să redacteze chiar un program de guvernare liberal coerent: astăzi totul s-a dus pe apa sâmbetei şi nici nu s-a pus problema regândirii politicilor guvernamentale din perspectiva unei filosofii de dreapta. Şi ce articole fulminante ar fi mai fi scris unii PDL-işti recenţi dacă ar fi fost acum în opoziţie şi PSD ar fi lansat „Prima casă”! Cum şi-ar mai fi adus ei aminte că şi criza din America a pornit tot de la un program de stimulare a creditului ipotecar şi că instituţiile create de stat pentru stimularea acestor credite, Fanny Mae şi Freddie Mac, au fost apoi salvate de banii contribuabilului american. Dacă liberalii din politică au amuţit, în schimb cei din mediul universitar sunt activi. Revista „Idei în Dialog” din luna mai de pildă a publicat un amplu dosar al crizei din perspectivă liberală, care a inclus contribuţii americane pertinente şi articole scrise de cercetători români, majoritatea de la Centrul pentru Economie şi Libertate.
Dacă nu aţi auzit de ei, aţi pierdut ocazia unui exerciţiu de gândire liberă, inteligentă, dezinhibată de corectitudinea politică ce distruge gândirea economică. Citindu-i, înţelegi că, indiferent care este acum mantra majoritară, keynesianismul nu este neapărat o soluţie într-o situaţie de criză economică şi te întrebi dacă nu este cumva riscant ca guvernul să stimuleze după propria viziune o ramură economică sau alta, prin ajutoare de stat de pildă, cum se preconizează acum, pentru că aceste stimulente artificiale creează mai întâi dependenţa celor susţinuţi artificiali, cum s-a întâmplat cu minerii în deceniul trecut, iar dependenţa se transformă apoi în presiune - şi ce politician rezistă presiunilor într-un an electoral? Nu a rezistat nici Angela Merkel, care s-a dat peste cap să salveze Opel, deşi se ştie că în lume există deja prea multe companii producătoare de maşini.
Toate aceste stimulente se regăsesc în timp în inflaţie, iar inflaţia este un cancer care distruge economia. Dar cine-i citeşte pe monetarişti în România? I-a citit la timp Margaret Thatcher şi a scos Marea Britanie din haosul în care o aruncaseră laburiştii. La noi însă, în ciuda experienţei internaţionale a boomurilor imobiliare care sfârşesc de cele mai multe ori cu o catastrofă, încă mai auzi politicieni în poziţii de decizie care susţin că sectorul imobiliar este motorul economiei. Într-o viziune liberală autentică, piaţa se autoreglează fără să fie stimulată de stat: este o reglare dură, dar mult mai sănătoasă, pentru că elimină domeniile neperformante şi compensează locurile de muncă pierdute într-un domeniu neperformant cu cele apărute în ramurile viabile. Nu spun că este o teorie perfectă, infailibilă; spun doar că am fi avut nevoie de o dezbatere care să pună în valoare şi alte idei decât cele vehiculate în mod comun şi că lenea intelectuală combinată cu logica politică generează politici cu handicap. Iar dacă noi acceptăm mioritic aceste politici şi refuzăm gândirea critică autonomă - atunci şi noi suntem de vină că ne merge prost şi nu ne va merge mai bine.