A devenit deja un obicei împământenit în spaţiul public românesc ca Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici şi Vladimir Tismăneanu să fie împroşcaţi cu noroi ori de câte ori îndrăznesc să se exprime în public - cum s-a întâmplat din nou săptămâna aceasta.
Pentru cei care mai au încă vie în memorie atmosfera din anii comunismului, acuzaţiile aruncate la adresa celor trei - şi nu numai a lor - în mass-media şi pe forumuri amintesc de mânia proletară cu care erau înfieraţi duşmanii regimului şi de furia cu care, la începuturile dictaturii proletariatului, Silviu Brucan - devenit ulterior profet politic pentru semidocţi - cerea condamnarea la moarte a lui Corneliu Coposu.
Nu surprinde însă atât vehemenţa atacurilor vădit redactate de reprezentanţi ai fostului regim cât acuzaţiile care vin din partea unor tineri gazetari, care se declară de Stânga şi pentru care a fi de Dreapta este o adevărată „tară“. Nu sugerează aceasta oare o intoleranţă ideologică pernicioasă? Mai ales că nici conceptele de Stânga şi Dreapta nu sunt prea bine definite, ca să ştim şi noi ce deranjează şi de ce, iar discuţia rămâne la un nivel vag. Dacă ne gândim mai bine este vorba mai degrabă de o falsă dezbatere, care, conştient sau nu, poată fi echivalentă cu o diversiune.
Cine sunt în fond reprezentanţii Stângii în România, în anul de graţie 2008? În plan politic, monopolul este deţinut de PSD, partid care a refuzat să condamne comunismul şi care este perceput drept partid al corupţilor şi baronilor locali. Succesor al PCR, PSD nu are nimic comun cu Partidul Laburist din Marea Britanie, de pildă, şi nici cu Partidul Democrat din SUA. Desigur, nu la PSD se afiliază spiritual tinerii intelectuali de Stânga. Dar atunci la cine? Tradiţia Stângii democratice în România este absolut nesemnificativă: PSDR interbelic nu a reuşit niciodată să intre în parlament; comuniştii l-au călcat în picioare în 1947; Sergiu Cunescu l-a resuscitat simbolic după 1989, iar Alexandru Athanasiu l-a vândut lui Adrian Năstase pentru un post de ministru. Urmează aşadar în mod logic că, în plan politic, orice discurs de Stânga se contabilizează în favoarea PSD.
Să presupunem însă că tinerii jurnalişti care se declară de Stânga se referă de fapt la o mişcare intelectuală. Cine o reprezintă însă? Unde este opera susţinătorilor săi - cărţile, studiile, modelele politice, sociale şi economice; profesiunile de credinţă? Dacă există, sunt un secret bine păzit. În tot cazul, în dezbaterea de idei ele nu se fac auzite, căci nici un om serios nu va echivala pomenile electorale şi promisiunile de campanie ale PSD cu o operă teoretică a Stângii democratice.
La urma urmei, adevărata bătălie care se poartă în România nici măcar nu este cea între Stânga şi Dreapta, ci între tabăra foarte puternică a celor care au prosperat de pe urma corupţiei şi fărădelegii, care promovează clientelismul şi sabotează statul de drept şi libertăţile civice (cum ar fi, de pildă, libertatea de exprimare, îngrădită în mod subtil şi pervers), şi tabăra mult mai slabă a celor care apără statul de drept şi transparenţa în treburile publice şi promovează interesul public. Din când în când, din a doua tabără mai fac parte şi oameni politici, iar câte un partid politic aflat în dificultate i se afiliază ocazional de nevoie. Marele partid declarat de Stânga al României a fost însă întotdeauna protagonistul primei tabere. Până când nu se vor separa apele între PSD şi o eventuală Stângă democratică autentică, orice discuţie pe coordonatele Stânga- Dreapta este falsă şi lipsită de temei.