Rodica Culcer: "Nici elegiile, nici elogiile, nici criticile mocnite... nu pot lumina sensul unui parcurs pamantesc atat de contorsionat".
Cum stim de la Malraux ca moartea transforma orice viata in destin, putem incerca sa dam zilei de astazi mai multe intelesuri decat cel oficial al inmormantarii Patriarhului Teoctist, intrebandu-ne care a fost de fapt destinul intaistatatorului Bisericii Ortodoxe Romane.
Nici elegiile, nici elogiile, nici criticile mocnite din ultimele zile nu pot lumina insa sensul unui parcurs pamantesc atat de contorsionat, cu meandre ascunse marelui public. Nu vom sti nici de ce nu s-a opus indeajuns Patriarhul demolarii bisericilor; nici de ce nu a insistat pentru reconstructia Manastirii Vacaresti, preferand reluarea proiectului atat de controversat al Catedralei Mantuirii Neamului.
Daca deschiderea BOR catre dialogul cu Vaticanul si reinfiintarea mitropoliei Basarabiei, cu pretul ostilitatii Patriarhului de la Moscova, ca si celelalte initiative ale Patriarhului vor conta mai mult decat bisericile demolate va decide, pentru atei, „istoria”, si, pentru crestini, Dumnezeu. Nu vom avea insa acces direct la verdict.
Nu este greu insa sa intelegi ca moartea Patriarhului si toate manifestarile pe care le-a generat ofera un prilej de reflexie bine-venit asupra unor chestiuni majore. Una dintre acestea este raportul intre stat si biserica, intre spatiul public si spatiul privat.
Si cu prilejul mortii Patriarhului spatiul public a invadat spatiul privat: desi Patriarhul si-a dorit discretie asupra operatiei la care a fost supus, televiziunile au aflat si au focalizat camerele asupra sa, fara nici un pic de respect fata de dreptul la o suferinta privata; desi sustinem ca suntem un stat laic, declaram doliu national in ziua inmormantarii, ca si cand sentimentele de piosenie ar putea fi reglementate prin HG.
Tot ce vreau sa spun este ca spatiul religios ar trebui sa fie parte a spatiului privat, iar interventia Cezarului trebuie sa fie mai mult decat discreta. Credinciosii crestini nu au nevoie de autoritati pentru a-l plange pe Patriarh, iar ceilalti se vor considera oprimati de cultul majoritar, precepand impunerea doliului ca pe o interferenta nedorita in viata lor.
Iata de ce nu inteleg prea bine nici rostul decorarii post-mortem a Prea Fericitului, care oricum nu avea cum sa aiba nevoie de slava desarta a acestei lumi. BOR a inteles poate mai bine aceste lucruri decat responsabilii politici si a decis sa nu implice Ministerul Culturii si Cultelor in organizarea funeraliilor patriarhale. Ea nu are nevoie de guvern pentru a atrage credinciosii la inmormantare. Politicienii in schimb au nevoie de biserica, prima institutie in topul increderii romanilor, pentru a atrage alegatorii la urne. Sa nu hulim insa in zi de doliu.
Daca dupa disparitia Patriarhului Teoctist vom asista la o detasare a bisericii de stat (caci statul se va tine scai de biserica din motive electorale), atunci vom fi in castig - credinciosi si atei deopotriva. Cum tot in castig vom fi daca vom medita mai indelung asupra rostului bisericii si al credintei, incetand sa-i mai cerem bisericii sa actioneze ca un ONG, sa sape fantani, sa accepte avortul sau sa adune fonduri pentru cauze sociale.
Rostul bisericii este totusi mantuirea sufletelor, chiar daca acest subiect nu poate ocupa prima pagina a ziarelor. Miile de crestini care s-au perindat prin fata sicriului Patriarhului stiu acest lucru mai bine decat ziaristii care scriu cu sete despre ce ar trebui sa faca biserica si nu face.
Il vom gasi astfel pe Prea Fericitul Teoctist la cumpana intre doua epoci, caci i-a fost dat sa pastoreasca BOR in perioada tranzitiei tarii de la comunism la democratie. Luminile si umbrele vietii sale ilustreaza poate mai elocvent decat destinele politicienilor dificultatile acestei tranzitii, dilemele morale ale vietii in timpul regimului comunist, pretul compromisului si greutatea de a repara ceea ce ai crezut ca esti nevoit sa faci.
Contempland fie si fugitiv acest destin, intelegem mai bine de ce trebuia sa ne eliberam de comunism daca voiam sa nu ne deterioram cu totul ca oameni. Prea Fericitul Teoctist a savarsit aceasta trecere prin urgiile si dilemele istoriei cum a putut si cum i-a ajutat Dumnezeu. Asumand povara tranzitiei, el a eliberat simbolic, prin moartea sa, BOR de mostenirea trecutului, oferindu-i succesorului sau o sansa enorma si celor care vor desemna acest succesor o raspundere de care speram ca sunt constienti.