Mă văd nevoită să fiu de acord cu Costi Rogozanu, ceea ce nu mi se întâmplă zilnic, atunci când califică drept rasistă teoria lui Cristian Tudor Popescu (Sportivitate.ro), potrivit căreia Marian Cozma ar fi fost ucis pentru că era alb, înalt și frumos, iar ucigașii săi „sunt indivizi care măsoară aproximativ 1,70 m. Sunt scunzi, ţigani şi urâţi”.
Precizez că nu sunt o adeptă a corectitudinii politice în formele sale extreme, care sufocă libertatea de expresie și distorsionează realitatea dacă nu se potrivește cu propriile prejudecăți, dar nici nu mă împac cu practica jurnalistică de a prezenta realitatea parțial, ignorându-i complexitatea, așa cum o vedem ilustrată astăzi la televiziunile de știri. Ca să mă fac mai bine înțeleasă, voi recurge la un episod din istoria relațiilor pe care familia mea, ca orice familie din România, a fost nevoită să le aibă cu poliția. Cu mai mulți ani în urmă, într-o seară geroasă, un grup de romi l-a tâlhărit pe fiul meu în Parcul Floreasca, ținându-i cuțitul la gât până când le-a dat tot ce i-au cerut - ceas, canadiană, patine etc. Încrezători că timpurile se schimbaseră și poliția era de acum cu noi, ne-am dus imediat la Secția 1, care era plină ochi de polițiști relaxați și binedispuși. Amabili, ne-au explicat că nu se pot ocupa de caz pe moment, dar va veni cineva la un moment dat să facă o reconstituire. Nu a venit nici până în ziua de azi, dar ceea ce aș vrea să scot în evidență este că, dacă agresorii fiului meu erau țigani, poate scunzi, poate mai puțin frumoși, polițiștii care ar fi trebuit să-l apere erau albi, unii chiar înalți și arătoși. Cum tot albi, români neaoși, urmași ai lui Decebal și Traian, erau și po lițiștii care, cu câțiva ani mai târziu, au refuzat să ia amprentele de pe capota mașinii care fusese spartă, deși erau vizibile cu ochiul liber, sau cei care, chemați în urma unei spargeri la domiciliu, ne-au luat toate sticlele de vin din boxă, sub pretextul că aveau nevoie de ele ca să identifice amprentele hoților. Mă opresc aici cu evocările, deși exemple aș mai avea.
Nu cred că suntem singura familie care are senzația că-i plătește degeaba pe polițiști și se întreabă de ce era nevoie ca aceștia să fie mângâiați pe cap chiar de șeful statului și să primească asigurarea că nu se va atinge nimeni de sporurile lor salariale. Nu ar fi mai corect ca plata polițiștilor să fie corelată cumva cu numărul de cazuri rezolvate? Sentimentul de revoltă față de privilegiile polițiștilor sporește când constați, la știri, că polițiștii știau exact unde se aflau deținuții eliberați temporar care nu se întorseseră în penitenciar la termenul stabilit. Ca să nu mai vorbim despre nenumăratele dovezi oferite tot de presă cu privire la complicitatea dintre polițiști și interlopi.
În aceste condiții, soluția angajării unui număr de 2.000 de polițiști găsită de ministrul de interne Dan Nica pentru a reduce infracțio nalitatea mi se pare mai mult o sursă de probleme decât un remediu, deoarece viitorii apărători ai ordinii publice vor fi aleși de actualii chestori. Pe ce criterii de competență îi va selecționa de pildă pe viitorii polițiști un chestor ca Gheorghe Plai, cel mutat disciplinar de Vasile Blaga după gafele din cazul „Larisa Chelaru” și apoi promovat șef al IGPR de Cristian David?
Nu spun că poliția nu ar avea nevoie de mai mulți bani și de mai mulți oameni, dar spun că alocarea lor înainte de a face curățenie în sistem și de a-l reforma este doar garanția că slaba performanță a sistemului se va reproduce la infinit. Și așa ajungem la învățăturile lui Einstein despre criză, foarte populare acum pe internet: „Să nu pretindem ca lucrurile să se schimbe, dacă tot timpul facem același lucru”. Rezon, indiferent ce culoare ar avea pielea infractorilor sau a polițiștilor.