Reuniunea de la Teheran: Menținerea Turciei ostatică în trilaterala cu Rusia și Iran până la declanșarea confruntării Rusia-NATO în Siria! Pulsul planetei

Reuniunea de la Teheran: Menținerea Turciei ostatică în trilaterala cu Rusia și Iran până la declanșarea confruntării Rusia-NATO în Siria! Pulsul planetei

Reuniunea trilaterală de vineri, de la Teheran, între cei trei membri ai grupului formatului numit Astana – Rusia, Turcia și Iran – în legătură cu Siria, era crucială pentru a preveni baia de sânge ce se pregătește în provincia Idlib, situată la granița cu Turcia și vecină cu provincia Latakia, sediul allawiților lui Al Assad și al principalei baze navale ruse, din Tartous. Iar interesele care se înnodau aici anunțau și marea confruntare globală între puterile majore mondiale și regionale. Ei bine, în loc să avem marea concesie și acordul de încetare a focului anunțat de către președintele turc Erdogan, am fost martorii începutului tăierii nodului gordian ce ar relansa un nou război mondial.

Pe de altă parte, Ankara s-a trezit captivă în trilaterala în care s-a angajat pentru a-și proteja interesele de securitate legate de Siria, fără să poată să iasă din joc confruntând Rusia și a antagoniza definitiv Iranul, dar și fără ca partenerii săi de la masă să o asculte și să țină cont și de interesele sale. O situație de șah etern pentru Turcia care se desfășoară în timp ce aviația rusă a început atacurile asupra nordului provinciei Daraa și sudului provinciei Idlib, anunțând baia de sânge ce urmează. 

Situația e cu atât mai complicată cu cât Turcia își dorește să rămână angajată alături de Rusia și Iran pentru a avea canale de comunicație și mai departe pentru a-și proteja propriile trupe, dar și Frontul Național de Eliberare, opoziția turcomano- arabă pe care o susține în Siria, pregătită deja de război total, dar așteptând ca Ankara să prevină masacrul. Turcia e prinsă între ciocan și nicovală: Erdogan a avertizat Rusia și Iranul să nu dea curs unei ofensive în provincia Idlib, inclusiv în discuții separate cu Președintele iranian Rohani și cel rus Putin. Însă răspunsul celor doi a fost că Siria(a se citi regimul al Assad) are dreptul să preia controlul asupra întregii țări, refuzând propunerea de încetare a focului pe care a adus-o Turcia.

Din contra, după discuții, Turcia s-a văzut nevoită să accepte că în regiune ar exista și acționa organizația Hayat Tahrir al-Sham, fostul Front Al-Nusra, altădată o franciză Al Qaeda, care ar trebui eliminată, iar comunicatul final vorbește despre explorarea soluțiilor comune pas cu pas între cei trei actori, o variantă deloc asiguratoare pentru Ankara și care dă puține elemente de flexibilitate Turciei în a dialoga cu ceilalți actori de pe teren. Și, ca să fim foarte direcți, pune din nou Turcia într-o postură complicată față de aliatul său american din NATO, cu care are patrule comune în provincie.

Ne puteți urmări și pe Google News

Din contra, situația se dovedește aproape de o furtună perfectă: SUA se află pe teren cu trupe speciale, care au intrat deja în exerciții de apărare împotriva viitorului atac; trupele turce și ale opoziției siriene sunt pe teren, pregătite să se apere; Iranul și milițiile șiite, inclusiv Hezbollahul libanez, însoțesc forțele militare private ale GRU, serviciul militar de informații ale Rusiei, în ofensivă, Rusia fiind și cea care asigură și acoperirea aeriană; iar peste toate, Israelul însuși are libertatea de acțiune împotriva Iranului și apropiaților săi.

Și la nivel global, forțele s-au poziționat deja: SUA, Franța și Marea Britanie au anunțat că vor interveni dacă sunt atacuri cu arme chimice, iar consilierul special pentru Siria al Președintelui SUA, Jim Jeffrey, a avertizat că există deja încărcăturile pregătite, în timp ce Pentagonul a anunțat că nici un atac nu e admisibil pentru că el reprezintă o escaladare a situației, iar Washingtonul va reacționa. Demonstrativ, Rusia a adus în Estul Mediteranei 10 nave de război și două submarine, pregătind lansarea de rachete în zona de conflict și mai ales blocarea ostentativă a navelor americane care s-ar implica cu lansări de rachete Tomahawk împotriva ofensivei și centrelor de comandă și control siriene.

Turcia are sarcina ingrată de a separa organizația teroristă vizată – circa 10.000 luptători după cele mai optimiste estimări – de celelalte forțe rebele pe care le protejează și de civili. O sarcină imposibilă. Acceptarea de către Ankara a acestei distincții și a nevoii de a elimina forțele teroriste permite Rusiei să intervină oricând, în orice zonă, sub orice pretext și să măcelărească laolaltă luptători ai opoziției siriene, civili sau teroriști. Ba chiar și trupe turce, dacă sunt rătăcite printre combatanți.

Această perspectivă creează probleme interne de imagine președintelui Erdogan, deja scuturat bine de situația internă economică din Turcia și prăbușirea lirei turcești. Iar tradiționalele vociferări anti-americane, pe motivul sancțiunilor economice împotriva Turciei și mai ales a susținerii Forțelor Democratice Siriene, majoritar kurde, considerate teroriste de către Ankara, nu mai sunt de ajuns azi. Eventualul atac asupra provinciei și a soldaților turci va crea isterie în Turcia, iar Erdogan a pregătit și masat deja trupe și echipament la frontieră, dar și capabilități militare majore în interiorul provinciei.

În mod paradoxal, Rusia riscă, după ultima ședință a trilateralei, să împingă din nou Turcia în afara formatului Astana, să o antagonizeze și să o așeze, natural, lângă aliații săi din NATO și în cazul Siriei. Pe de altă parte, SUA, Turcia și trupele de pe teren sunt gata să lupte împreună, în timp ce SUA, Franța și Marea Britanie vor asigura acoperirea anti-aeriană. Iar rezerva e asigurată, tot paradoxal, din trupele kurde, atât de hulite de Ankara, trupe ce pot interveni în ultimă instanță.

De partea cealaltă, sunt trupele lui Al Assad, aviația rusă și trupele iraniene și ruse private. Între acestea nu există acorduri directe iar antrenarea Rusiei în conflict poate avea loc doar dacă sunt doborâte avioanele ruse sau dacă ele lovesc ținte turco-americane, nefiind exclusă nici o coliziune aeriană între avioanele sau apărarea anti-aeriană rusă și avioanele americane, britanice și franceze. Deși cu risc maxim, evitarea acestor ultime acțiuni ar putea permite ca aparențele să fie menținute și Rusia să fie în afara conflictului direct cu Occidentul. Însă perspectiva e improbabilă, iar declanșatorul unui nou Război Mondial e deja amorsat.