O dezbatere din ce în ce mai prezentă în societate este cea privitoare la tentativele din ce în ce mai agresive de rescrierea istoriei.

Unii spun că nu trebuie să fim îngrijorați pentru că stă în natura umană să reevaluăm periodic Istoria, să reinterpretăm momentele cruciale ale existenței noastre. Atât ca indivizi, cât și ca societate. Istoria contemporană nu mai este demult o preocupare pentru a afla exact ce s-a întâmplat, ci mai mult despre ceea ce credem despre trecut, cum ne relaționăm cu acesta.

Am asista la furia dărâmării statuilor în Statele Unite ale Americii și Marea Britanie, două țări cu trecut zbuciumat, unul dominat de sclavagism și rasism, altul de vocația imperială, cu bunele și relele ei. Ceea ce părea progres acum 200 de ani a devenit o pată neagră, declanșând o dezbatere între ceea ce ne dorim cu adevărat: vrem să fim absolviți de păcatele trecutului, dar să păstrăm cu mândrie simbolurile în prezent! Două atitudini greu de reconciliat.

Demolarea statuii lui Cristofor Columb în unele orașe din SUA a surprins pe toată lumea. Poate că dacă Cristofor Columb ar fi știut că i se va întâmpla așa ceva, ar fi stat acasă, iar istoria Americilor ar fi arătat altfel. Este un exemplu a ceea ce înseamnă reinterpretarea istorică a unor evenimente pe care le-am considerat glorioase dacă ne limitam la ceea ce fusesem învățați.

Aceeași măsură s-ar putea aplica în cazul cererilor de îndepărtare a statuilor lui Thomas Jefferson și Theodor Roosevelt, sau Edward Colston și Cecil Rhodes în Marea Britanie, regele Leopold al II-lea Belgiei. Majoritatea celor menționați mai sus sunt considerați responsabili de exploatarea sclavilor, de promovarea unei politici imperiale, de uciderea unor civili neînarmați. Vi se pare nedrept?

În România dacă am aplica acest criteriu o mare parte din istoria medievală ar fi golită de figuri istorice emblematice. De exemplu, domnitorul Țării Românești Constantin Brâncoveanu, ar fi cap de listă. Un document din 1714, un inventar al bunurilor din Transilvania al lui Constantin Brâncoveanu consemna, pe lângă multe terenuri cu grâne, fâneţe, păduri, stupi, mori etc şi 127 iobagi capi de familie, alături de 1.500 capete de animale. 

Tatăl lui Constantin Brâncoveanu, Papa Brâncoveanu a murit în timpul răscoalei seimenilor din 1655, pe când Constantin avea doar un an, astfel că acesta din urmă îl va moşteni pe bunicul său, Preda. Un boier extrem de bogat. Bunicul său avea în proprietate nici mai mult nici mai puțin de 1.500 de familii de țigani, pe care le-a lăsat nepotului său. Adică lui Constantin Brâncoveanu.

Un profil de proprietar de oameni după standardele americane, iar ca o simplă coincidență istorică merită menționat că în 1712 avea loc în New York o revoltă a sclavilor. Un oraș care la acel moment avea din cei aproximativ 8.000 de locuitori, peste 1.000 de sclavi. Înăbușirea revoltei a fost crâncenă, cei mai “fericiți” fiind spânzurați, patru au fost arși de vii, unul a fost tras pe roată, unul a fost ținut în lanțuri și înfometat până la moarte.

Nici în Țările Române situația nu este lipsită de dramatism. Istoria robiei țiganilor era veche și avea să mai dureze. Robia romilor a fost desfiinţată în Moldova la 23 decembrie 1855 de domnitorul Gri­gore Ghica Vodă, iar la 20 februarie 1856 domnitorul Barbu Ştirbei a decretat dez­robirea romilor în Ţara Ro­mânească.

Aveam și noi dramele noastre. Este celebră povestea boieroaice Profirița Cantacuzino-Pașcanu, membră a uneia din cele mai bogate familii din Moldova. Drama care i-a marcat viața și a schimbat istoria.

Rămasă văduvă, mătușa lui Grigore Ghica Vodă, Profira Cantacuzi avea să aibă la suflet un băiat din flori, făcut de soțul ei cu o roabă țigancă, pe nume Dincă În iulie 1851 plecată cu el la Paris, iar acesta a învăța limba franceză, a mers la teatru și s-a împrietenit cu tineri intelectuali. A mai făcut o greșeală și s-a îndrăgostit de Clementina, o tânără franțuzoaică frumoasă devenită camerista, pe care adus-o în Moldova.

Reveniți la Iași alături de boieroaică, Clementina avea să afle că Dincă este un țigan rob. Am vrut imediat să se despartă și se întoarcă în Franța, iar Dincă disperat a încercat să-și înduplece stăpână să-i dea libertate, dar aceasta a refuzat. A refuzat chiar și cererea lui Vodă, spunându-i secretul vieții ei: Dincă era băiatul din flori al soțului răposat, iar cu cât creștea, cu atât semăna mai mult cu acesta. Dacă îi dădea drumul, ar fi murit de dor…

Urmare a fost tragică! Dincă a luat un pistol, și-a împușcat iubita în cap apoi s-a sinucis. Era chiar ziua în care boierii din Divanul Țării se întâlneau cu Grigore Ghica Vodă pentru a stabili dacă iau vreo hotărâre în privința robilor țigani.

Profund impresionat de drama din familia sa, Vodă le-a transmis boierilor: Vă rog să nu plecați de aici până nu veți rezolva chestiunea emancipării țiganilor Robia aceasta barbară este înjositoare! A doua zi era gata opisul domnesc cu numărul 1166 prin care se cerea anularea robie particulare din Moldova. Era începutul sfârșitului pentru robia țiganilor.

Acest editorial a apărut și în ultimul număr al revistei Evenimentul Istoric care poate fi găsită la chioșcuri.