Încep acest reportaj cu o scrisoare pe care soldaţii români au dăltuit-o în piatră cu 103 ani în urmă. „La fântâna cu noroc a Companiei de mitraliere, făcută în anul mântuirii 1915, septembrie 27, cu prilejul lucrărilor pentru apărarea ţării.
Fiind comandant al Regimentului CS. INF. locotenent colonel Popovici. Comandantul Companiei U. Dragomirescu, ofiţerii sublocotenenţi Diaconu şi Filonat, plutonier I. Munteanu”. Se mai disting două cuvinte la final. „Eroilor” şi „Amintire”.
În faţa troiţei
Vă spun în continuare că această bucată de lespede, înaltă de aproximativ un metru, cu marginile neregulate, se află în dreptul unei fântâni, ambele elemente fiind străjuite de o troiţă. Locul nu e întâmplător, fiind în faţa casei celui care a fost Gheorghe Drobotă, cârciumarul satului, un om pe care cunoscuţii mi l-au descris ca fiind aspru, dar drept. Am ajuns în comuna Dolheşti din judeţul Suceava, pe valea râului Şomuz. Unii se vor grăbi să spună Bucovina. Greşit! Aici e Moldova. „Suntem în Regat”, mi se zice. Localitatea e la aproximativ 15 kilometri, est, faţă de oraşul Fălticeni. „Ţinutul mănăstirilor” e la o alergătură zdravănă de cal, spre nord.
O poveste îngropată
Vă prezint în continuare o poveste pe care am aflat-o absolut din întâmplare, pentru că venisem să documentez cu totul alt subiect. Poştaşul comunal, Gheorghe Ciocârlan, e primul care îmi vorbeşte despre dealul Poienii şi pădurea Podişor. Ce este acolo? Întreb. „Toată pădurea e plină de tranşee din Primul Război Mondial”. Încă se mai văd? „Sigur!”. Dealul se află în dreptul satului Dolheştii Mici. Casa poştaşului e la baza ridicăturii de plai, de câteva sute de metri altitudine. Luăm cărarea în piept, destul de abruptă, dar după nici un sfert de oră ajungem în locul de unde începe codrul, cu tot cu întunecimea sa.
Pe deal
Observ că ne urmase până aici, dar pe alt traseu, un drum de căruţă care acum se avântă spre vârful dealului prin tunelul format de abundenta vegetaţie. Pătrund într-un pustiu în care prima senzaţie e că timpul s-a oprit. Nu se mai aude absolut nimic. Nici păsări, nici măcar rafelele de vânt. Totul a îngheţat. Brusc. Mă simt într-o altă lume, după ce am trecut de o invizibilă barieră.
După ce ochii mi se învaţă cu semi-întunericul, îmi dau seama că printre copaci zburdă în toate direcţiile şanţuri, încă adânci de mai bine de un metru. E clar că s-au colmatat după atâta vreme. Unele sunt drepte, pe câteva zeci de metri, în lungimea lor, altele în serpentină. Late cât pot trece doi oameni unul pe lângă altul, fără să se înghesuie. „E un sistem de fortificaţii foarte vast”, îmi spune ghidul meu.
Cătunul ad-hoc
Noua mea cunoştinţă, om încă la jumătatea vieţii, adaugă ce ştie de la bătrânii satului, de la care, de-a lungul timpului, a cules informaţii preţioase. Anume că la începutul anului 1915, prin februarie sau martie, sunt începute ample lucrări pentru amenajarea de fortificaţii. Vedeţi că România se pregătea de război, deşi iniţial ne declaraserăm neutralitatea.
Era o linie de apărare, în partea de nord a Moldovei, la graniţa cu Austro-Ungaria, până la Dolhasca. Mă refer strict la segmentul care făcea legătura cu Dolheştii. Or mai fi fost şi alte strategii prin împrejurimi, fără îndoială. Ei bine, aici, pe dealul Poienii, se instalează o companie de mitraliere. Din martie până în septembrie soldaţii care au săpat tranşeele creează şi o rudimentară aşezare. Îşi sapă bordeie în care se odihnesc. Aşa zice legenda. Ba chiar au înţepat pământul, să scoată apă.
Cuvinte sfărâmate
Dar se gândesc şi la altceva. Să lase urmaşilor un semn că ei au realizat ceva în acel spaţiu şi acel timp, atât de zbuciumate. Se apucă deci şi cioplesc, în piatra din vârful dealului, litere. Povestindu-şi munca. Şi, în special, semnându-se. E o altfel de carte, îi spun lui Gheorghe. Îl văd că oftează. Vreau să ştiu de ce. Se va referi în continuare la filele rupte. Ostaşii au crezut că semnăturile lor vor rămâne pe vecie întipărite. S-au înşelat. După ce muriseră sub ploaia de gloanţe, şi-au văzut şi iniţialele ucise. Nici nu ştiu care moarte e mai cumplită.
Prin anii ’50 locuitorii de pe Valea Şomuzului urcă până pe dealul Poienii şi smulg piatra din corpul uriaşului deal. Bucăţile ajung în temelia caselor.
Ca să înţelegeţi, vă spun, după cum aflu la rândul meu, că au fost mai multe locuri în care ostaşii noştri îşi marcaseră în granit trecerea prin lumea asta. Rând pe rând, urmele istoriei dispar sub forţa barosului.
Un gest patriotic
Acum intră în scenă cel despre care mi se spune că a fost cârciumarul din Dolheştii Mici. El se hotărăşte, în 1970, să salveze ultimul segment, încă neatins. Aşadar Gheorghe Drobotă urcă pe deal, cu un tractor şi o remorcă. Era însoţit de un consătean de-al său, Roman Petru.
Cei doi se apucă de o treabă foarte grea. Decupează din corpul masiului bucata „Fântânii cu noroc”, conţinând numele comandanţilor regimentului şi ai companiei care au săpat tranşeele în pădurea Podişor. La final, urcă bolovanul în remorcă şi merg spre sat. Ajunşi aici, îl descarcă, aşezându-l în faţa casei lui Drobotă. Aşa a vrut omul să apere istoria. S-o aibă sub pulpana lui. Ca să nu mai fie la cheremul nepăsării… În capătul de jos al segmentului e dăltuit anul 1970.
Se se ştie că a existat acest prag al translatării. Din ce am cules şi eu date, de la unul, de la altul, se pare că atunci, în ‘70, nu numai cei doi au mers pe deal, în misiunea aceea, ci şi alţii. Alături de ei s-ar fi aflat şi un preot. El a binecuvântat locul cel nou în care se odihnesc numele soldaţilor.
Tot satul urcă dealul
Marcarea în acest fel a dealului Poienii trezeşte conştiinţe pe plan local. După ce a pus prima cruce, bătrânii i-au spus că aşa potriveală a destnului, mai rar. Pentru că în acelaşi loc, în ‘915, ostaşii noştri înfipseseră o cruce împletită din ramuri. În zi de mare sărbătoare, an de an, dedicată Crucii, sute de oameni urcă până în locul cu pricina, cu preoţii în frunte. Se ţine o slujbă de pomenire a tuturor celor despre care sperăm să îşi fi găsit cumva liniştea. Că de mulţumire… Am scris la plural despre preoţi. Până aici urcă satenii de pe ambele laturi ale dealului, din Dolheştii Mici şi din Valea Poienii. Localităţile aflate în vecinătatea fortificatiilor.
„Trebuia!”
Înainte să plec din partea asta de ţară, pe nedrept recunoscută, deşi e atât de spectaculoasă în secrete ei, m-am oprit încă o dată în faţa literelor aliniate ostăşeşte pe bucata de piatră din faţa casei în care a locuit Gheorghe Drobotă. Ocazie cu care stau de vorbă cu vecinul său, Gheorghe Chioaru. „Eu l-am ajutat să toarne betonul pentru troiţă”, ridicată în 1979. Am vrut să ştiu de la cineva care l-a cunoscut pe Drobotă de ce a făcut toate astea. Răspunsul a fost dezarmant de simplu. „Trebuia!”.