Târșâindu-mi pașii pe marmura unui hotel de cinci stele din Rize, după un zbor interminabil cu avionul, simt miros de subiect de presă. Mă uit în jur. Lux. Asta e, îmi zic. E oboseala, în combinație cu dorința mea de a se întâmpla ceva fantastic de antrenant, să mă energizeze ca o cafea la ibric, turcească. De fapt, subconștientul îmi spunea să mă uit mai bine în jur.

O hală imensă, aranjată stilistic ca-n reviste, animată doar de noi, niște turiști curioși, exclamând pe alocuri câte un „Mamă!… Uau!”. Pe la colțuri, adânciți în fotolii, îmbrăcați casual, dar la fel, stăteau niște bărbați aleși. Mari, impunători, ca-n poveștile cu bătălii. La o privire mai atentă, spre locurile potrivite, haina se mula pe tocul pistolului. Se uitau la noi cu coada ochiului și chiar prin reflexia geamurilor, iar noi, așa, per grup, ne agitam care cu cine să stea în cameră, unde mâncăm și când plecăm. M-am întrebat somnolent, în gând, „Ce-i cu ăștia?”… O fi vreo celebritate…

Geanta cu pușcă și lunetă

Recepționerele ne-au reținut pașapoartele, am plecat în camere. Un hotel maiestuos, definiția luxului turcesc, primitor și cu siguranță e ceva ce n-a mai văzut „Micul Paris”. Nu am zăbovit prea mult să-l admir. Am plecat spre recepție după ce mi-am lăsat bagajele. Am chemat liftul și din el a ieșit un turc cu două genți în mână. Mi-a zâmbit, eu am urcat în timp ce realizam, văzând cu coada ochiului, că în acele genți avea o armă de foc cu țeavă lungă și în cealaltă o lunetă. Un detaliu inconfundabil pentru cineva care are contact cu lumea tirului sportiv.

Lunetistul s-a întors pe călcâie să intre din nou în lift, probabil pentru că nu ajunsese la etajul portivit și, instinctiv, i-am pus palma în față; „Stop!”.

Am apăsat butonul de închis ușile și am plecat, lăsându-l cu o uimire profundă pe chip. Nu pot să știu ce a crezut el, însă eu nu știam că Recep Tayyip Erdogan se află „în perimetru” și că avea o suită care se plimba nestingherită printre turiști. La noi nu e chiar așa. Avem forțe, avem lunetiști, dar parcă ai noștri sunt mai discreți.

Am mers la recepție glonț, vorba vine, și am cerut informații despre manifestările din zonă. De la un „dom le, ce se-ntâmplă aici?”, tradus în engleză, aflu că președintele Erdogan vine să viziteze Rize, orașul în care a copilărit. Și și-a cazat toată armata personală – aviatori, lunetiști, agenți secreți și tot ce mai vezi doar prin filme, pe toate cele 11 etaje ale complexului.

În spatele meu deja începuse să se desfășoare un mic spectacol. Apăreau unul și unul, cu uniforme impecabile, parcă de paradă, cu pistoale la brâu și maiouri antiînjunghiere. Se adunau forțele de ordine. Nici pe la francezi sau italieni n-am văzut, în experiențele jurnalistice, uniforme de ultimă generație – materialele și funcționalitatea lor fiind desăvârșite.

Statul lui Erdogan a băgat, per om, câteva mii de euro doar ca să asigure o uniformă specifică serviciilor de pază și protecție a demnitarilor, cu un aspect decent și deloc intimidant pentru ochiul neantrenat, dar care poate masca arme și aparatura specifică serviciului de monitorizare. În orice caz, oamenii de pază și protecție erau relaxați și zâmbitori. Până când s-a lăsat seara. Atunci, situația s-a schimbat.

 

Mașinile, radiografiate

De pe drumeție, auzeam zvonuri cum că însăși Erdogan va sta cazat în hotelul de cinci stele, ceea ce m-a mirat, pentru că în orice stat președintele beneficiază de case de protocol în orice oraș și, mai mult, liderul avea oricum casa părintească în Rize.

Deci nu reprezentam o breșă de securitate, fiind în deplasare în calitate de jurnaliști. Verificați și paraverificați. Și ca să înțelegem mai bine sistemul de siguranță într-o țară care a trecut prin dramatica experiență a unui atentat terorist, am fost opriți în trafic de două filtre ale poliției.

În primul, unul dintre militari a cerut răspicat să nu fotografiem forțele de ordine de pe domeniul public, care aveau agățate de gât mitraliere și erau îmbrăcați în „camuflaj”. Nu a fost o rugăminte, a fost un ordin care lăsa de înțeles că orice comentariu sau ezitare din partea noastră s-ar putea lăsa cu o repercusiune, două. La al doilea, am trecut cu autocarul printr-un filtru specific vămilor, cu raze x. În parcările de pe coasta Mării Negre, în apropiere de aceste puncte de control organizate adhoc, zăceau parcate avioane de vânătoare și elicoptere. Ceva ce nu vezi în fiecare zi și o posibilă explicație pentru adormirea unei regiuni care, în alte circumstanțe, e plină de comercianți și turiști arabi. Acum era plină de filtre și plină de steaguri imense cu chipul celui care îi conduce.

 Lunetiștii primeau mesaj când ieșeam pe terasă

S-a lăsat seara și am revenit la cazare. Din nou luxul ne-a lovit retina. Ne-am uitat curioși unii la alții, noi către paza prezidențială, paza prezidențială către noi, dar ne-am ignorat și am conviețuit. Ne-am înghestuit pe la restaurantul cu servire tip bufet suedez, ne-am holbat care ce mănâncă. Vibrația era că și ei se simțeau stânjeniți de privirile noastre, și noi intimidați de prezența lor. Pentru că și la masă veneau înarmați până în dinți.

Pe terasă, ne întâlneam din nou. Paza venea după fiecare fum ă – tor care ieșea la aer, pentru a anunța prin stație sniperii că nu suntem un pericol. „Nu luați acțiune. Avem un client pe terasă”, a spus, prin stație, în turcă, un sepepist de-al lor. Nu voiau să schimbe vorbe cu noi și ne motivau că nu vorbesc engleză. Chiar și între ei se înțelegeau mai mult din priviri, iar ordinele șefilor veneau din înclinări de cap și ridicări de sprâncene. Mai nimic verbal. Și se încruntau toți când ne trăgeam selfieuri în rafală, cu apusul și… cu câte un cap de-al lor. Era clar ca nu avem voie să-i imortalizăm.

Duminică, ziua cea mare

Pe 25 august, dimineața. Agitația de vineri și sâmbătă era muzică simfonică în comparație cu tensiunea de acum. Zeci de militari împrăștiați în tot hotelul, iar afară așteptau limuzine blindate, mașini cu semnale luminoase și o ambulanță. Elicopterele s-au ridicat pe cer chiar dintr-o parcare alăturată, pilotate de domnii cu care ne-am dat un Good morning! în lift, cu o oră înainte. La ora 16.00 urma să ajungă președintele în piața centrală, să țină un discurs în fața mulțimii.

În Trabzon au sosit și miniștrii importanți, dar și alți membri influenți ai partidului din care face parte Erdogan.

Pe tot traseul, în oraș, curățenie, liniște și panouri. Un omagiu adus de primar către liderul Turciei. În buricul târgului, la Arenele lor, două filtre de securitate ca la aeroport controlau prin pipăit fiecare persoană care dorea să intre.

Printr-o parte intrau femeile, prin alta bărbații. Securitatea i-a obligat să fie împărțiți pe sexe, soțiile fiind despărțite de soții lor. Probabil pentru a respecta un obicei musulman, președintele mizând, conform unor turci comentatori, pe electoratul său bazat pe persoane religioase. Și e clar că are parte de susținere, în special în orașul său natal, pentru că discursul prezidențial a fost ținut sub ochii a peste 50 de mii de oameni.

Ținuți în cerc de forțe înarmate, care nu s-au văzut nicio secundă la TV și cu o pânză imesă, cât un bloc de patru etaje, cu chipul lui Erdogan, fluturând asupra lor. În ropote de aplauze, liderul a părăsit scena arenei și regiunea, cu tot cu armata lui, iar oamenii au revenit la obiceiurile lor: comerț cu hamsie, argintărie și croitorie.

Tayyip Erdogan este al 12-lea președinte al Turciei, din 2014 și până în prezent. A fost primministru al Turciei între 2003 și 2014 și fost președinte al Partidului Dreptății și Justiției „Adalet ve Kalkınma Partisi”, abreviat AKP. În trecut a mai ocupat și funcția de primar al Istanbulului, când a candidat din partea partidului Prosperității.

Te-ar putea interesa și: