Doi reporteri romani au ajuns in Coreea de Nord, tara care l-a fascinat pe Ceausescu si locul in care comunismul da semne ca va domni o vesnicie.
EVZ publica astazi primul episod din aventura redactorului-sef al „ProSport”, Dorin Chiotea, si a fotografului Cosmin Motei in lagarul comunist, Coreea de Nord.
Un serial ce readuce in memorie tara care l-a fascinat pe Nicolae Ceausescu atat de mult incat incepuse sa modeleze Capitala dupa chipul si asemanarea Phenianului. In Romania insa, comunismul a murit de 17 ani. Coreea insa traieste si astazi in Epoca de Aur.
Axa Bucuresti-Beijing-Phenian
Coreea de Nord este o destinatie care trezeste fiori. Daca treci de bariera bugetului piperat, asteptarea vizei dureaza cateva luni, apoi se deschid portile spre cea mai izolata tara din lume, unde comunismul transpare in cea mai pura forma orwelliana.
Dupa luni de tatonare, suntem primii jurnalisti romani acceptati, dupa ‘89, in Coreea de Nord. Se ajunge prin China, cu trenul, si cu avionul. Exista zboruri ale companiei nationale Air Koryo, de la Beijing si Shenyang, martea si sambata, doua curse pe zi.
Biletele se cumpara cu bani „cash” de la aeroport, ope-ratorul aerian fiind imposibil de accesat prin vreun sistem international de rezervari.
Oricum, in aeronava ruseasca ne dam seama ca se deschide o alta lume. Costumele si insignele cu steagul Partidului Muncii si chipul lui Kim Ir Sen ii fac usor de recunoscut pe cetatenii nord-coreeni. Urmeaza doua ore de zbor, care trec repede.
Aeroportul Sunan, din Phenian, e mic, cu o singura centura pentru bagaje. Dar paza e numeroasa, iar tabloul fostului lider vegheaza la tot pasul. Conform obiceiului, la vama predam telefoanele mobile, pe care le vom recupera abia la plecare.
Ne simtim complet izolati, suspendati in necunoscut. E ora 15.00, sunt 25 de grade Celsius afara, iar noi respiram aerul comunist de inceput de mai.
Preluati de ghizii-securisti
Nu avem nimic aranjat dinainte: cazare, masa, masina de inchiriat - asa credem noi... La aeroport, localnicii isi asteapta rudele, iar turistii straini, veniti cu avionul nostru, sunt preluati de asa-numitii „ghizi”, de fapt supraveghetori platiti de autoritati sa ne insoteasca peste tot.
O fata si doi baieti, toti trei pana in 25 de ani, ne abordeaza prietenos, de parca ne-ar cunoaste de cand lumea. Sol A e ea, Song Il si Song Ryong sunt ei, plus un sofer cumsecade.
Fata vorbeste engleza si franceza, cei doi baieti stiu rusa si chineza. Cat asteptam microbuzul, un Nissan ultra-uzat si zgomotos, un domn la costum gri ne supravegheaza discret, dupa care ne cere pasapoartele la control. In jurul aeroportului, nici vorba de taximetristi.
Plecam dupa vreo ora si un sfert. Peisajul e cenusiu. Tonuri inchise, multi militari ponositi, dar si civili in uniforme, parca toti seamana intre ei. Drumul spre capitala e bun, dar e batut numai de noi. Totul pare pustiu vreme de jumatate de ora.
„Serghiu Nicolaescu si Nicolae Ceaucescu”
Primul contact cu Phenianul e o periferie. Cosmin scoate aparatul foto si regleaza obiectivul. E oprit brusc de cei trei „ghizi”: nu e permis sa fotografiem din masina, nu avem voie sa pozam strazi si oameni. Aflam care ne e statutul: suntem „ziaristi oaspeti” in Republica Populara Democrata Coreeana si pentru fiecare miscare dorita trebuie ceruta permisiunea.
Am fost acceptati pentru ca venim „ca prieteni, dintr-o tara prietena” si pentru ca gazdele noastre au incredere ca vom spune oamenilor adevarul despre tara lor. „Jurnalistii ajung greu aici; de obicei nu povestesc realitatea, exagereaza. Veti avea un program special”, ni se promite.
Ca sa ne arate ce stiu despre Romania, Song Il si Song Ryong pronunta cateva cuvinte: „Serghiu Nicolaescu, Dacia, Comisar Moldovan, Nicolae Ceaucescu si Aro”. Cele patru persoane vor fi in fiecare clipa cu noi, iar programul este facut la minut. Inghitim in sec si ne uitam pe geamuri.
Vedem saracie lucie si chipuri triste. Blocuri uzate, cartiere muncitoresti, uneori tarana, dar nu mizerie ca-n Bucuresti. La parterul cladirilor, magazinele sunt pustii si cu lacate pe ele. Oamenii par obositi, incordati.
Toti au in piept insigna cu Marele Conducator: chipul sau, aranjat dupa o fotografie pictata, pus in mijlocul unui steag rosu cu insemnele partidului, ne va veghea pe toata durata sederii.
Din goana autocarului parcurgem orasul si prin zone mai bune, pana la hotel. Filmul schimba cadrele: apar statui gigantice ale aceluiasi om, cladiri impresionante, bulevarde largi si pustii. Impresioneaza curatenia si lipsa masinilor, pe motiv ca „in weekend se doreste evitarea poluarii”.
Asa ca oamenii merg pe jos sau cu biciclete inmatriculate, pe care le folosesc numai barbatii. Exista si tramvaie, troleibuze si autobuze, dar cozile in unele statii ating zeci de metri.
Show pe giganticul „1 Mai”
Ne cazam la Hotelul Yanggakdo, etajul 24. Are 46 de etaje, e pe o insula in mijocul fluviului Taedong, care traverseaza orasul. Nimeni nu ne intreaba despre bani, dar platim vreo 20 de euro taxe de aeroport si cate 30 de euro „taxe de journalism”. Apoi Song Ryong ne cere pasapoartele, „pentru formalitati de cazare”. Aveam sa le recuperam abia la final. Pana la ora 19.30, odihna.
Seara e spectaculoasa. Platim 100 de dolari pentru a vedea „Arirang-ul”, un spectacol dedicat glorificarii fostului presedinte Kim Ir Sen si a fiului sau, Kim Jong-il. Un reportaj detaliat veti citi zilele viitoare in „ProSport”.
Pentru localnici, show-ul e gratuit, pe baza de cupoane. Doua ore de coregrafie executata de 100.000 de oameni pe stadionul „1 Mai” ne lasa fara replica.
E ora 22.00, si ghizii se straduiesc sa ne evacueze rapid, dar facem cateva poze cu tineri artisti ce-si strang ustensilele. Sunt marcati de efort si mimeaza ca n-au chef de noi. De fapt, n-au voie sa stea la sueta cu vreun strain. Stresul e maxim pentru ghizi, care ne trag dupa ei prin marea de oameni.
SFARSITUL ZILEI
Seara in Phenian Contactul cu masele a fost scurt, dar intens. Microbuzul ajunge la mal si contemplam in viteza Phenianul in noapte. Iluminatul public nu functioneaza decat pe cateva bulevarde. La blocuri se vad becuri chioare in apartamente, la geamuri nu sunt perdele, iar camerele par nelocuite.
Suntem rupti de oboseala, dar nu cedam. Statuile si monumentele Marelui Conducator sunt inecate de reflectoarele care sparg intunericul, supradimensionandu-le. Nu exista reclame pe strazi, semafoarele nu functioneaza, dar sunt substituite de tinere politiste care dirijeaza circulatia din mijlocul intersectiilor.
„Aici nu faceti ce vreti voi!”
Ajungem la hotel si suntem rugati sa achitam cazarea. Ghizii ni-l trimit pe cap pe reprezentantul Agentiei de Turism pentru Tineret, un tip la 30 de ani, pe nume Huang Jun Hak.
Acesta ne anunta sec tariful: 3.500 de euro. Ramanem perplecsi, pentru ca ambasada nord-coreeana din Romania ne-a spus initial ca suntem invitati la Phenian, ulterior precizandu-ne ca e posibil in unele zile sa platim 100 de euro pe camera pentru cazare.
Dialogul e interesant: „Costa enorm, doar nu suntem la Hilton, in Manhattan”. Huang: „Astea sunt preturile aici pentru ziaristi”. „Bine, dar nu suntem in Paris sau la Londra”. Huang: „Coreea suna exotic pentru voi, iar exotismul costa.
Si asa scrieti numai rau despre comunism”. „Ce legatura are una cu alta? Hotelul nu e de super-lux. Iar noi oricum vrem ceva normal”. Huang: „Domnule, noi traim intr-o tara prospera. Aici scoala, spitalele, locuintele si intretinerea sunt gratuite.
Toti au serviciu, nu sunt cersetori sau oameni care dorm pe strazi. Strainii trebuie sa plateasca insa, pentru ca vor sa vada comunismul. Aici nu faceti ce vreti voi!” „Dar e enorm. Cine minte atunci: ambasada sau dv.?” Huang: „Bine, dati numai 3.100 euro. Ambasada n-a inteles despre ce e vorba”.
E clar, n-o scoatem la capat cu asta. Platim si multumim in gand contabililor de la ziar ca au avut inspiratia sa ne suplimenteze fondurile. Primim in schimb o chitanta de mana, cu o stampila indescifrabila, pe care in lumea capitalista n-ar lua-o nimeni in serios. Apoi mergem la culcare, constatand ca suntem vecini de palier cu ghizii si soferul.
De retinut
Doctrina si represiune
Frica ii tine strans uniti pe nord-coreeni, iar „Celula de 5” e un concept care starneste fiori: daca cineva „greseste”, alte cinci persoane sunt pedepsite la gramada. Conform Human Rights Watch, „recordul” e detinut de fuga in Coreea de Sud a unui barbat. Pentru gestul sau, 129 de rude si cunostinte au fost pedepsite aspru de regim.
Altfel, doctrina dominanta rasare din Ideile Ciuce, cu o filosofie simpla: „Foloasele sunt ale tuturor oamenilor, care formeaza o unitate de monolit, impreuna cu Marele Conducator Kim Ir Sen si cu Iubitul General Kim Jong-il”.