Studenţii de la Universitatea de Urbanism şi Arhitectură vor să resusciteze râul care, vreme de secole, a împărţit o „dragoste cu năbădăi“ cu oraşul.
Un râu viu, cu poduri numai bune de promenadă, cheiuri multe, trotuare largi şi bărcuţe - asta ar vrea să vadă studenţii de la Arhitectură în locul apelor murdare ale Dâmboviţei, care nici nu mai încap azi în gândurile bucureştenilor. Pornind de la tema unui curs, au pus la cale anul trecut un proiect prin care să atragă atenţia asupra nevoii de a resuscita râul care a creat oraşul de azi. Au scos acum şi o broşură care cuprinde proiectele lor pentru diferite bucăţele ale apei, felul în care văd ei transformarea respectivelor zone. „stART Dâmboviţa“ îşi propune să deschidă ochii autorităţilor şi ai bucureştenilor de rând asupra importanţei pe care trebuie să o capete râul: o apă care să unească şi nu să rupă oraşul în două - ca în prezent.
Broşura a fost prezentată aseară, în cadrul dezbaterii „Despre Dâmboviţa - sau despre potenţialul unui râu într-un oraş“, organizată de Institutul Cultural Român.
O serie de răzbunări
„Îmblânzirea“ Dâmboviţei începe în prima jumătate a secolului al XIX-lea, într-o vreme în care inundaţiile făceau ravagii de o parte şi de alta a râului. În Regulamentele Organice exista o anexă referitoare la reglementări pentru înfrumuseţarea oraşului Bucureşti. De atunci începe modernizarea oraşului, crearea de spaţii publice: se amenajează parcuri, se ridică noi clădiri şi începe „aşezarea“ râului.
„Aici, pe pod, unde tocmai ne-am oprit mai înainte, avem înaintea ochilor Sena bucureşteană, adică Dâmboviţa. Şi la acest râu se recunosc contrastele bucureştene. Pe ţărmul stâng tronează bogăţia, luxul, înfloreşte comerţul şi prosperă sănătatea. Pe ţărmul drept foieşte sărăcia, murdăria, viţiul“, remarca medicul neamţ Wilhelm Derblich, ajuns pe aici în 1857. Tocmai desenase un râu după chipul şi inima bucureştenilor, care trăiau frumos şi sufereau des. De multe ori s-a răzbunat râul pe nelegiuirile la care era supus, „curăţind“ cartiere întregi cu apele sale umflate.
„O nepioasă ingratitudine“ Iar administraţiile care s-au succedat prin Capitală s-au răzbunat, la rândul lor, ciuntindu-i cursul, îngrămădindu-l între betoane şi aşezându-l în tuburi de canalizare. Henri Stahl scria în lucrarea sa „Dâmboviţa. Bucureştii vechi“ (1935), atunci când lucrările de „îngropare“ a râului în zona actualei Pieţe a Unirii începuseră: „E şi o nepioasă ingratitudine să îngropi de vie Dâmboviţa pentru că a îmbătrânit, pentru că nu mai ai nevoie de dânsa. Azi, când în fiecare casă e destul să deschidem un robinet pentru ca să avem apă proaspătă câtă vrem, am uitat că veacuri în şir numai apa Dâmboviţei o beam; azi, când avem «ştrandul» unde, în tricouri quasinudiste, mai mult se dansează tangouri decât se face baie, am uitat că generaţii de bucureşteni făceau baie de familie, fără jazz şi chiar fără izmene, în Dâmboviţa, noaptea, pe Lună, şi chiar ziua în amiaza mare. Ascundem Dâmboviţa aşa cum parvenitul îşi ascunde părinţii pentru că poartă straie ţărăneşti“.
Folosind ca pretext igienizarea, degradarea şi artificializarea au continuat însă, culminând cu lucrările de canalizare, taluzare şi fragmentare de la sfârşitul anilor ’80, desfăşurate în paralel cu cele de construcţie a metroului.
ANUL 1935
Halele părăsesc râul „de necaz“
În lucrarea sa „Dâmboviţa. Bucureştii vechi“, Henri Stahl descria starea apei în 1935. De la primari la zarzavagii, lumea Capitalei trata râul cu dispreţ: „Nu mai seduce nici măcar pe poeţi, de când primarul Dobrescu a descoperit Snagovul, şi constatăm că, încetul cu încetul, Dâmboviţa se duce. S-a dus porţiunea dintre Palatul de Justiţie şi Halele Centrale. Halele sunt şi ele pe ducă: se mută. Se mută de necaz că n-o să mai poată infecta apa Dâmboviţei, formând insule de stârvuri şi zarzavat putrezit în faţa Spitalului Brâncovenesc, sub podul ce duce spre piaţa unde odinioară erau parcul şi palatul Brâncoveanului şi unde astăzi se vinde en gros spanacul, la poalele Adunării Deputaţilor“.
ATRACŢII
Mallul înlocuieşte râul
Artificializarea Dâmboviţei din anii comunismului era în deplin contrast cu ce se întâmpla în Occident. Acolo, apropierea de apă era valorificată din plin, ca loc simbolic al identităţii urbane, explică Ana Maria Zahariade, şefa Catedrei istoria şi teoria arhitecturii şi conservarea patrimoniului, din cadrul Universităţ ii de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“, din Bucureşti. Echilibrul ecologic al zonei a fost distrus din cauza lipsei de respect faţă de spaţiu şi a unei gândiri unitare, explică ea. Aşa s-a ajuns ca râul să fie mărginit de trotuare înguste şi de câţiva pomi care se chinuiesc să crească. Poduri sunt puţine, iar circulaţia maşinilor este foarte intensă. Asta cu toate că nevoia oamenilor de a fi aproape de apă este evidentă. Ana Maria Zahariade dă exemplul îmbulzelii create, după deschiderea primului mall din oraş, de bucureştenii dornici să admire „arteziana“ din interiorul complexului comercial, dovadă a faptului că râul a dispărut din memoria oamenilor.
AMENAJĂRI
Istorie cu inundaţii şi proiecte măreţe
1775. Domnitorul Alexandru Ipsilanti comandă prima încercare de sistematizare a râului, prin săparea unui canal de derivaţie a apelor lui în râul Argeş, după marea inundaţie din acest an. Se înfiinţează o dregătorie specială care să supravegheze buna funcţionare a canalului - „epistatul şanţului“.
1779. Se construieşte un apeduct cu olane şi se înfiinţează primele două cişmele din oraş, aşezate, potrivit unui hrisov, „una în Târgul Dinlăuntru, pe uliţa ce se zice Boiangii (lângă Curtea-Veche), şi alta pe Podul Mogoşoaiei, la mahalaua sfintei Mănăstiri Sărindar“. Cheltuiala se face pentru necesitatea obştei, întrucât „gârla Dâmboviţei, trecătoare prin oraş, curge tulbure şi cu multe necurăţenii“.
1805. Dâmboviţa s-a revărsat de două ori, „nimicind toată lunca şi casele din ea“, după cum relata cronicarul călugăr Naum Râmniceanu în Istoria sa.
1855. Apele râului au inundat mahalalele Izvorului şi Mihai- Vodă, de pe malul drept al apei.
1858. „Mecanistul fântânilor“ adresa la 16 ianuarie o reclamaţie „Onorabilului Consiliu Municipal“ al Bucureştiului: se plângea de faptul că locuitorii aruncă bălegarul cailor în apă, „drept în faţa canalelor de alimentaţie ale maşinilor de la fântânile oraşului“. El sublinia că fapta „n-ar putea fi tolerată în nicio parte a lumii“. „Mecanistul“ era... neamţ.
1862. Sute de familii au rămas fără adăpost, după ce, în primă vară, topirea rapidă a zăpezilor a dus la inundaţii. A intrat apa în toate mahalalele de pe malul stâng, de la Grozăveşti la Grădina Cişmigiu.
1864. Sunt inundate mahalalele Antim, Broşteni, Izvor şi cele apropiate lor. Se strâng ajutoare pentru sinistraţi, iar Societatea dramatică „M. Pascali“ a dat, pe 17 iunie, o reprezentaţie la Teatrul cel Mare „în ajutorul familiilor inundate“.
1885. Apa, care în unele locuri ajungea şi la trei metri, a înecat în martie ambele maluri, de la Grozăveşti la Vitan. Domnitorul Carol I îi cere primului-ministru să ia măsuri urgente. Una dintre acestea este legea pentru desfiinţarea morilor şi a zăgazurilor de pe apa Dâmboviţei. Se înalţă repede malurile, se lărgeşte albia până la 20 de metri, se elaborează un studiu privind canalizarea râului.
1890. Se inaugurează lucrările de rectificare şi adâncire a cursului Dâmboviţei, pe baza unui proiect întocmit de arhitectul G. Cerchez şi executat de antreprenorul francez A. Boisquerin. După săparea albiei, malurile s-au taluzat şi s-au construit poduri peste râu (în 1889 erau 12 poduri, din care şapte de piatră şi cinci de fier). Porţiunea Grozăveşti-Ciurel va fi canalizată între anii 1898-1900.
1934. Se proiectează albia râului cu un planşeu de beton, operaţiune realizată doar parţial, între Calea Victoriei şi Podul Şerban-Vodă.
1935. Sub pretextul fluidizării circulaţiei, municipalitatea maschează râul cu un planşeu de beton, între Calea Victoriei şi Calea Şerban-Vodă, urmat de alt „plasture“, în zona Bisericii „Sf. Elefterie“.
1952. Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român hotărăşte transformarea râului Dâmboviţa într-un râu navigabil, „legat cu canalul navigabil Bucureşti-Dunăre, prin lărgirea albiei sale actuale la circa 50-60 de metri şi crearea unui lac de acumulare la Ciurel“.
1976-1979. Se construieşte, în lungul râului, tronsonul de metrou Semănătoarea-Timpuri Noi, cu şase staţii. Odată cu lucrările de construcţie a metroului, încep şi intervenţiile radicale de amenajare a râului.
1985-1987. Se realizează proiectul „Amenajarea Complexă a Râului Dâmboviţa“, care reprezintă ultima etapă de asanare radicală şi artificializare totală a râului. Se construieşte un canal colector în lungime de 10 km, o cuvă de beton de suprafaţă, cu adâncimi între 2 şi 5 metri, prin taluzarea malurilor şi fragmentarea traseului în şapte trepte despărţite de stăvilare. Dispar vechile poduri şi se refac doar câteva dintre ele. Se realizează şi acumularea Lacul Morii.
Sursa: Broşura „stART Dâmboviţa“, realizată de studenţii Universităţii de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“, din Bucureşti; coordonator: prof. univ. dr. arh. Ana Maria Zahariade.