Pe 5 decembrie 2017, Regele Mihai a încetat din viață, fiind ultimul personaj istoric care mai făcea legătura dintre România interbelică și România post-comunistă.
Sunt multe aspecte istorice care merită discutate, dar unul din cele mai interesante subiecte care marchează istoria recentă a României este relația pe care regimul comunist, condus Petru Groza, Gheorghe Gheorghiu-Dej sau Nicolae Ceaușescu, a avut-o cu Regele Mihai.
O relație care a fost mulți ani, până la jumătatea anilor ’80 marcată de un soi de neutralitate binevoitoare, în ciuda faptului că Regele Mihai a fost silit să abdice și să-și părăsească țara în urma unui ultimatum dat de comuniști. Actorii principali ai acelui moment au fost Petru Groza, prim-ministru, Gheorghe Gheorghiu-Dej, șeful PCR și Al. Vîșinski, reprezentantul URSS în România. Coabitarea Regelui cu regimul comunist se încheia abrupt, deși trecuseră doar trei ani și jumătate de la 23 August 1944 și doi ani de la decorarea sa de către URSS pentru meritul de a fi scurtat Cel De-al Doilea Război Mondial cu cel puțin șase luni, salvând milioane de vieți.
“DECRET AL PREZIDIULUI SOVIETULUI SUPREM AL U.R.S.S.
DE DECORARE CU ORDINUL “ VICTORIA”
A REGELUI MIHAI I AL ROMÂNIEI
Pentru actul curajos al cotiturii hotărâte a politicii României spre ruptura cu Germania hitleristă şi alierea cu Naţiunile Unite, în clipa când încă nu se precizase clar înfrângerea Germaniei Majestatea sa, MIHAI I, regele României, se decorează cu : ORDINUL “ VICTORIA “
Preşedintele Prezidiumului Sovietului
Suprem al U.R.S.S.
M. KALININ
Secretarul Prezidiumului Sovietului
Suprem al U.R.S.S.
A. GORKIN
Moscova, Kremlin, 6 iulie 1945“
Decorat de I.V. Stalin, lăudat de Winston Churchill și sprijinit de administrația de la Washington, Regele Mihai va deveni victima propriei sale îndrăzneli istorice. Deschizând calea rușilor, Regele Mihai devine prima victimă a acestora, iar 30 decembrie 1947, avea să marcheze o răsturnare istorică a situației din România, momentul în care România avea să intre definitiv în aria de influență sovietică, iar celebra sintagma a lui Winston Churchill, Cortina de Fier să devină o realitate pentru zeci de milioane de oameni.
„Ne-a înconjurat casa cu, probabil elemente din divizia Tudor Vladimirescu, ne-a tăiat telefoanele, garda noastră a fost arestată și așa mai departe. Și în plus de acest lucru era șantajul, care eu nu am putut să îl accept, pentru lichidarea a peste 1000 de studenți, care fuseseră deja arestați. Așa că n-am avut încotro, a trebuit să semnez această hârtie”, a povestit regele Mihai în materialul documentar „Via regis”, difuzat de postul public de televiziune. Această relatare a fost considerată de mulți istorici ca fiind ușor exagerată, dar în lipsa unor alte mărturii directe, trebuie să-l credităm pe Regele Mihai.
Ecourile acestei situații au fost unanime în presa internațională. După cum scrie istoricul Florin Banu, într-un articol dedicat abdicării, publicat în “Evenimentului Istoric”, “deși nu a fost o surpriză nici pentru serviciile de informații, nici pentru presă (în 16 noiembrie 1947, „New York Times” scria că regele Mihai „can best be described as a young man on a hot seat, with the temperature steadily rising!”), abdicarea a suscitat un viu interes. Primele ştiri despre înlăturarea monarhiei din România au parvenit în Occident prin agenţiile de presă internaţionale.
În seara zilei de 30 decembrie, agenţiile A.F.P. şi Associated Press transmiteau ştirea abdicării, citând fragmente din actul semnat de rege. Potrivit agenţiilor citate, „la 19.35 (ora Bucureştiului) România a devenit o republică populară prin votul unanim al celor 256 de deputaţi ai Camerei române, convocaţi în şedinţă extraordinară. Constituţia a fost abolită şi, prin acelaşi vot, a fost desemnat un «praesidium» de Stat cu puteri prezidenţiale“.
A doua zi, 31 decembrie 1947, marile publicații din Franța, Marea Britanie și S.U.A. alocau spații generoase evenimentului din România. „New York Times” publica, sub titlul King of Rumania Abdicates; „People's Republic” Set Up; Michael Quits Suddenly -- Presidium Is Chosen to Rule Provisionally Michael Gives up Rumanian Throne, o analiză a lui W. H. Lawrence. În viziunea acestuia, odată ce comuniştii deveniseră stăpânii ţării, regele Mihai nu era nimic mai mult decât „o umbră de rege“, iar semnarea actului de abdicare ar fi fost „preţul evaziunii sale“ din România. Greutăţile vor continua să apese pe umerii poporului român, concluziona „New York Times”, un rege popular fiind înlocuit cu „o regină roşie implacabilă: Ana Pauker, proconsulul Moscovei la Bucureşti“.
„Cu toate că personajele din comisie n-au permis să luăm cu noi doar, așa cum spuneam, lucrurile de imediată folosință, ne-au lăsat să ieșim cu patru automobile. Nici până azi n-am reușit să aflu de ce. Ca să se creadă că mașinile acelea erau pline de averi“, își amintea Regele, în cartea „Convorbiri cu Mihai I al României”, semnat de Mircea Ciobanu, apărută în anii ’90 la București.
Este greu de spus cu ce bunuri de valoarea a ieșit Regele Mihai și suita sa din România, există multe versiuni ale aceleași povești. S-a creat o întreagă mitologie pe vremea comunismului privind averea uriașă cu care a plecat Regele Mihai din România, în ciuda faptului că traiul său în exil, atât în Anglia, cât și în Elveția, nu era unul opulent.
În 10 iunie 1948, Mihai I s-a căsătorit cu principesa Ana de Bourbon-Parma la Atena. Din iunie 1948, până în anul 1950, Regele a făcut drumuri între Florența, unde regina Elena, mama sa, avea o casă, și Copenhaga, la mama Reginei Ana.
Între 1950 și 1956, familia regală a locuit în Anglia, unde aveau o mică fermă, apoi s-au mutat în Elveția. Cele cinci fete, Margareta (n. 1949), Elena (n.1950), Irina (n.1953), Sofia (n. 1957) și Maria (n. 1964) au copilărit în Elveția, studiile fiind făcute în Anglia, SUA și Elveția, o parte din ele cu ajutorul unor burse acordate de un ofițer român de aviație, aflat în exil.
În tot acest timp Regele Mihai a lucrat în diverse domenii, ca brooker pe Wall Street, ca pilot de aviație, a condus o mică companie companie de electronică și de mecanisme automate, „Metravel”, care a produs elemente pentru calea ferată și sisteme de alarmă și a vândut avioane de ocazie. Compania a funcționat bine până în anul 1964, când a vândut-o, presat de concurența în domeniu.
Deci nu pare că vorbim despre un român plecat din țara natală cu o avere impresionantă.
Ce spunea CIA despre averea Regelui
În același sens, scotocind arhivele străine, istoricul Florin Banu susține că “o notă a CIA din 27 ianuarie 1949 relevă faptul că resursele financiare de care ar fi dispus fostul suveran la sosirea sa în Elveția erau estimate la cca 500.000 de franci elvețieni, sumă din care s-ar fi cheltuit deja 380.000 de franci cu prilejul călătoriilor efectuate în Marea Britanie și S.U.A. În acest context, pentru a asigura noi fonduri, regina mamă ar fi demarat demersuri pentru vânzarea la Londra a unei părți a bijuteriilor sale celebre, iar fostul rege ar fi vândut unul dintre automobilele sale.
Dificultățile în a obține rapid sumele de bani lichizi necesare activității l-ar fi împins pe fostul suveran spre o serie de negocieri cu tatăl său, fostul rege Carol al II-lea. În iulie 1950 CIA obținuse informații din care reieșea că ar fi avut loc cel puțin o întâlnire secretă între Mihai și Carol, ocazie cu care cel de-al doilea i-ar fi înmânat o sumă apreciabilă de bani. În plus, cei doi ar fi ajuns la o înțelegere, concretizată în faptul că „în ultimele șase luni” adoptaseră poziții politice publice similare. “
Această întâlnire, invocată în nota CIA, între Carol al II-lea și Mihai I, nu are corespondent în jurnalul intim al tatălui, care se plânge în repetate rânduri de faptul că fiul său refuză să-l vadă. De altfel, relațiile reci între cei doi s-au păstrat până la final, la moartea lui Carol al II-lea, din 1953, Regele Mihai neparticipând sub un pretext oarecare.
Articol oferit de Evenimentul Istoric, cea mai mare revistă de istorie din Europa.
O parte tumultoasă a acestei aventuri o știți deja, dar ea nu este deloc simplă.
Povestea averii Regelui Mihai începe cu o cursă dedicată recuperării a 42 de tablouri scoase din țară de Regina Elena și Regele Mihai.
Acțiunea de recuperare a primit în 1977 aprobarea Biroului Permanent al Comitetului Politic Executiv al CC al PCR, care prin comunicarea 4975/4-C/1977 a însărcinat Centrala de Informații Externe să facă toate demersurile pentru recuperarea tablourilor.
Din același an, pe rolul Tribunalului din Cascais-Lisabona exista o acțiune de revendicare inițiată de Ministerul de Finanțe în numele statului roman. Acțiunea în justiția era intentată împotriva Elenei Lupescu, numai că va fi mutată pe numele lui Ernest Urdareanu și a lui Monique Urdăreanu, în calitate de unică moștenitoare a Elenei Lupescu. Pentru că, spre “ghinionul” Securității, Elena Lupescu, soția lui Carol II-lea murea în iunie 1977. Securitatea, prin colonelul Stelian Octavian Andronic (n.n. nu există nici o legătură de rudenie cu unul din autorii articolului, Dan Andronic) îl contactează Ernest Urdăreanu și de-aici începe o altă aventură.
Deznodământul îl puteți citi aici: https://evenimentulistoric.ro/enigma-celor-42-de-tablouri-cumparate-de-regele-carol-i-si-dispar.html